Categorii

Bucuria fraternităţii. Mesajul papei adresat adunării Comunităţii din Taizé

Încurajarea „de a nu le frică să parcurgă căile fraternităţii” şi în acest mod de a face „vizibilă comuniunea bucuroasă care provine din izvorul inimii preapline a Domnului” este exprimată de papa Francisc în mesajul, semnat de cardinalul secretar de stat, Pietro Parolin, adresat tinerilor participanţi la a patruzecea întâlnire europeană a Comunităţii din Taizé. „Dragi tineri – se citeşte în mesaj – aţi venit numeroşi din toată Europa precum şi din alte continente, pentru a trăi la Basel, la răscrucea dintre Elveţia, Franţa şi Germania, a patruzecea întâlnire organizată şi animată de comunitatea din Taizé. Şi sunteţi mânaţi de dorinţa de a aprofunda împreună izvoarele bucuriei”, care reprezintă tema întâlnirii.

În această perspectivă, pontiful asigură „marea sa apropiere spirituală”. De fapt, aşa cum a subliniat în exortaţia apostolică Evangelii gaudium, „bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa întreagă a celor care se întâlnesc cu Isus”. În acest sens papa se bucură aflând că tinerii au „ales să participe la această întâlnire pentru a primi şi a aprofunda mesajul lui Isus, care este izvor de bucurie pentru toţi cei care îi deschid propria inimă”. Şi le mulţumeşte „pentru că au răspuns la chemarea Domnului, care vă reuneşte în bucuria iubirii sale”. Pontiful, aşadar, îi încurajează pe tineri să se lase „locuiţi de această bucurie care se naşte din prietenia trăită cu Isus şi care nu ne închide niciodată faţă de ceilalţi şi nici faţă de suferinţele din această lume”. Şi îi îndeamnă „să rămână conectaţi cu Domnul, prin rugăciune şi ascultarea Cuvântului său pentru ca să vă ajute să dezvoltaţi talentele voastre pentru a face să crească o cultură a milostivirii, bazată pe redescoperirea întâlnirii cu ceilalţi: o cultură în care nimeni nu priveşte la celălalt cu indiferenţă, nici nu-şi întoarce privirea când vede suferinţa fraţilor”. În sfârşit, amintind de cei cinci sute de ani ai Reformei, papa cere şi Duhului Sfânt „să vă ajute pe voi, tineri protestanţi, catolici şi ortodocşi, să vă bucuraţi şi să vă îmbogăţiţi din diversitatea darurilor oferite tuturor discipolilor lui Cristos, pentru a manifesta că bucuria Evangheliei ne uneşte dincolo de toate rănile diviziunilor noastre”.

A aprofunda izvoarele bucuriei, a asculta strigătul celor mai vulnerabili, a împărtăşi bucuriile ca şi durerile, a ne bucura între creştini de darurile celorlalţi: sunt cele patru propuneri pentru anul 2018 pe care priorul de la Taizé, fratele Alois, le-a anunţat, cum este tradiţie, în ajunul adunării europene în desfăşurare până la 1 ianuarie. Propuneri, explică el la sfârşitul scrisorii intitulate O bucurie care nu se termină niciodată, în parte inspirate dintr-o întrebare: „Glasul celor care trăiesc încercări obositoare – foarte departe de noi sau foarte aproape – este aşa de puţin ascultat. Este ca şi cum strigătul lor s-ar pierde în gol. A-l auzi prin mass-media nu este suficient. Cum să le răspundem prin viaţa noastră?”. În scrisoare, Alois povesteşte episoade semnificative din anul care urmează să se încheie, cum este întâlnirea cu o tânără foarte bolnavă, vara trecută. „«Iubesc viaţa», mi-a spus ea. Am rămas impresionat de bucuria interioară de care era plină, în pofida limitărilor severe pe care i le impunea boala. Am fost atins nu numai de cuvintele sale ci de frumoasa expresie a feţei sale”. Apoi, bucuria copiilor: „Am văzut recent copii în Africa. Până şi în lagărele de refugiaţi unde se concentrează aşa de multe istorii dramatice, prezenţa lor făcea să explodeze viaţa. Energia lor transformă o acumulare de vieţi frânte într-un cuib plin de promisiuni. Dacă ar şti cât de mult ne ajută să ţinem vie speranţa. Fericirea lor de a exista este o rază de lumină”.

Priorul porneşte de la mărturii concrete pentru a propune, în vederea anului 2018, o reflecţie despre bucurie, una dintre cele trei realităţi – împreună cu simplitatea şi cu milostivirea – pe care fratele Roger le-a pus în inima vieţii comunităţii din Taizé. Alois, cu un alt frate, a mers în octombrie la Juba şi la Rumbek, în Sud Sudan, apoi la Khartoum, capitala Sudanului, pentru a înţelege mai bine situaţia din aceste două ţări şi pentru a se ruga aproape de cei care sunt printre cei mai încercaţi din timpul nostru: „Am vizitat diferitele Biserici, am văzut munca lor de învăţământ, de solidaritate, de îngrijire faţă de cei bolnavi şi cei excluşi. Am fost primiţi într-un lagăr de persoane evacuate unde în mod notoriu trăiesc numeroşi copii pe care părinţii i-au pierdut în cursul evenimentelor tragice. Am fost deosebit de impresionat de femei. Mamele, adesea foarte tinere, trebuie să poarte o mare parte a suferinţelor cauzate de violenţe. Multe au trebuit să fugă în situaţii de urgenţă. Şi totuşi – afirmă el – rămân în slujba vieţii. Curajul lor şi speranţa lor sunt excepţionale. Această vizită ne-a făcut şi mai apropiaţi de tinerii refugiaţi din Sudan pe care i-am primit la Taizé de doi ani”.

Anterior, la sfârşitul lui septembrie, cu alţi doi fraţi, Alois a mers în Egipt la comunitatea Anafora, întemeiată în 1999 de un episcop copt-ortodox. Vizita a durat cinci zile, „un timp de rugăciune, de cunoaştere reciprocă şi de descoperire a tradiţiei lungi şi bogate a Bisericii din Egipt”. A fost vorba despre un adevărat pelerinaj: o sută de tineri au venit din Europa, din America de Nord, din Liban, din Algeria, din Irak, şi au fost primiţi de o sută de tineri copţi din Cairo, din Alexandria şi din nordul Egiptului. În scrisoare priorul de Taizé aminteşte moştenirea martirilor din Biserica coptă, precum şi de fundalul său monastic, „apel constant la simplitatea vieţii”. Şi subliniază căldura manifestată de patriarhul Tawadros al II-lea.

Cele patru propuneri pentru noul an se inserează aşadar în acest cadru de experienţe. Fratele Alois le aminteşte tinerilor „izvorul misterios de bucurie” reprezentat de învierea lui Cristos, „o lumină în centrul credinţei creştine”. Odată ce am băut din acest izvor, este posibil – scrie el citându-l pe Olivier Clément – „să purtăm în noi bucuria pentru că ştim că la sfârşit învierea va avea ultimul cuvânt”. Bucuria de altfel „nu trebuie văzută ca un sentiment supraevaluat, nici cu atât mai puţin ca un noroc individualist care ar conduce la izolare, ci ca siguranţa senină că viaţa are un sens”. Invitaţiile de a asculta glasul celor mai vulnerabili, de a împărtăşi încercările şi, între creştini, de a se bucura de darurile fraţilor nu sunt altceva decât modalităţi diferite pentru a dezvălui propria vulnerabilitate şi a redeveni mai umani, pentru a dărâma sau a trece frontierele, pentru a regăsi bucuria unităţii punându-se sub acelaşi acoperiş.

(După L’Osservatore Romano, 29 decembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.