Categorii

Botezul Domnului – Anul B

Is 55,1-11; 1In 5,1-9; Mc 1,6b-11

„Şi din cer s-a auzit un glas: «Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria»” (Mc 1,11).

Biserica se adună astăzi pentru a celebra memoria Botezului lui Isus în apele Iordanului. Cu sărbătoarea din această duminică se închide timpul Crăciunului şi începe timpul de peste an. Este o sărbătoare care ar putea trezi mai multe sentimente: pe de o parte, tristeţe şi regret, dar, în acelaşi timp, bucuria şi speranţa specifice oricărui început. Putem fi încercaţi de regret, căci s-a dus vremea colindelor, a cadourilor, a bradului împodobit. A luat sfârşit perioada frumoasă cunoscută la noi cu denumirea de „sărbători de iarnă”. Deşi e natural, este normal într-o oarecare măsură; totuşi, să nu fim trişti ca aceia care nu au speranţă, pentru că astăzi celebrăm şi un nou început. Atunci când ne aflăm în pragul unui nou început, ne facem planuri, ne fixăm proiecte, pe care le vrem transpuse în act, duse la îndeplinire, şi pentru aceasta sacrificăm tot timpul şi toate energiile noastre. De curând am păşit în noul an calendaristic şi cred că noi toţi sperăm să fie unul mai bun. Şi în planul credinţei, al existenţei creştine, al trăirii vieţii religioase, ne găsim, iată, în faţa unui nou început: Isus încheie perioada vieţii ascunse pentru a iniţia activitatea publică, pentru a începe misiunea de vestire a împărăţiei lui Dumnezeu şi a duce la îndeplinire planul de răscumpărare al Tatălui.

Isus a părăsit ieslea Betleemului, unde i s-au închinat păstorii, unde magii i-au oferit daruri şi l-au adorat. Lasă ţinutul Nazaretului şi iese în pustiu. Acolo întreaga regiune a Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la Ioan pentru a primi botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor (cf. Mc 1,5). Isus se alătură mulţimii, aşteptându-şi rândul spre a fi botezat. Pentru acea mulţime, nimic deosebit, nimic surprinzător. Ei nu-l cunoşteau pe Isus, nu ştiau cine este, deşi au auzit cuvintele lui Ioan: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălţămintei” (Mc 1,7) şi care va boteza cu Duhul Sfânt (cf. Mc 1,8). Au auzit, dar ei nu puteau identifica în persoana lui Isus pe acela mai mare decât Ioan, pe cel ce va boteza cu Duhul Sfânt, pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Creştinul secolului al XXI-lea are aceeaşi atitudine de pasivitate, de normalitate? Poate el este scandalizat: Ce să caute Isus la Iordan? De ce să primească un botez de pocăinţă? Avea Isus păcate? Ce păcate să i se ierte lui Isus? El este sfânt ca fiu al lui Dumnezeu din veşnicie, sfânt prin naşterea din Fecioara Maria. În realitate, în botezul lui Isus în Iordan este un moment, un eveniment din atitudinea de smerire pe care şi-o asumă. Prin acest gest, Isus se pune de partea păcătoşilor, a celor care au nevoie de convertire. Conform tradiţiei creştine, el coboară în apă nu pentru că ar fi avut nevoie să fie spălat, sfinţit de apa râului, ci pentru a sfinţi apa şi a-i dărui puterea de a spăla păcatele oamenilor.

Evenimentul botezului lui Isus este consemnat succint de evanghelistul Marcu, ca şi cum el nu ar vrea să deranjeze cu prea multe cuvinte, lăsându-ne pe noi să ne imaginăm scena, să contemplăm misterul, să tragem învăţături: „În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan” (Mc 1,9). Cadrul este unul în care toate personajele au un rol activ: mulţimile se îndreaptă spre Iordan pentru a fi botezate; Ioan botează; însăşi Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, este prezentată în acţiune. Tatăl vorbeşte, Duhul Sfânt coboară asupra Fiului, venit la apele Iordanului. Nici cerurile nu rămân nemişcate. Ele se deschid şi Duhul coboară asupra lui Isus sub chip de porumbel.

Porumbelul, pentru cei obişnuiţi cu limbajul Bibliei, este simbolul prieteniei, al familiarităţii. Se poate spune că puterea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, şi-a găsit propria locuinţă, adevăratul lăcaş. Duhul lui Dumnezeu plutea peste apele primordiale, pentru a da început creaţiei şi vieţii. Un nou început, o nouă creaţie se realizează acum la apele Iordanului. Duhul lui Dumnezeu a fost dăruit profeţilor şi regilor, a fost promis Slujitorului lui Iahve, lui Mesia. Asupra lui Isus coboară, aşadar, acelaşi Duh care era la începutul creaţiei, care a continuat să fie prezent în oamenii sfinţi ai Vechiului Testament, dar în persoana lui Isus, Duhul îşi găseşte locuinţa deplină şi definitivă. Din acel moment începe un fapt absolut nou şi unic, sintetizat foarte bine de autorul Scrisorii către Evrei: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit prin Fiul” (Evr 1,1-2a). După botez, Isus vorbeşte public. A ieşit din apă cu o conştiinţă foarte clară a urgenţei vestirii împărăţiei lui Dumnezeu. Ieşit din apă, Isus este mistuit de un foc: vestirea împărăţiei, mergând din cetate în cetate şi vindecând orice boală şi neputinţă (cf. Lc 12,49).

În această zi de sărbătoare, amintindu-ne de botezul nostru, prin care am devenit fii ai lui Dumnezeu, să cerem harul unui nou început. Să cerem măcar o scânteie din acel foc, din acea flacără care-l mistuia pe Isus.

Poate unii dintre noi am auzit povestea lui „Hans cel norocos”. Acesta, din comoditate, a schimbat bulgărele de aur care-i părea prea greu şi obositor, rând pe rând, cu un cal, cu o vacă, cu o gâscă, cu o piatră de ascuţit, pe care, în cele din urmă, a aruncat-o în râu, fără să-i mai pară astfel că pierde prea mult. Dimpotrivă, prin ultimul schimb, el credea că şi-a câştigat darul cel mai de preţ: libertatea deplină. Câţi creştini ai zilelor noastre nu procedează ca acest nechibzuit? Au lepădat jugul lui Cristos, plăcut şi dulce, pentru a îmbrăţişa acea libertate, acea falsă libertate, mai bine zis, pe care o predică lumea. Au uitat complet că au fost botezaţi în numele lui Cristos. Le este ruşine de identitatea lor de creştini. Ruşinea ar trebui să le acopere obrazul pentru aceea că au primit un dar atât de mare, au primit bulgărele de aur al harului botezului, pe care l-au schimbat cu cine ştie ce altceva.

După botezul lui Isus, s-au deschis cerurile şi Duhul lui Dumnezeu, ca un porumbel, a stat deasupra lui şi glasul Tatălui a răsunat: „Acesta este Fiul meu cel preaiubit întru care am binevoit”, aşa ne-am rugat cu antifona de la intrare. Prin botez, şi noi am devenit fiii preaiubiţi ai Tatălui. Suntem conştienţi de măreţia acestui har? Ne străduim să dăm mărturie despre Cristos, recunoscându-l ca Fiu al lui Dumnezeu printr-o profesiune de credinţă publică şi fără teamă, chiar în ciuda indiferenţei sau derâderii din jurul nostru? Să nu ne ruşinăm pentru credinţa noastră, ci să cerem în rugăciune de la Tatăl să-l trimită asupra noastră pe Duhul său sfânt pentru a fi coerenţi. Duhul Sfânt să reaprindă flacăra credinţei, să o intensifice, pentru a-l putea mărturisi cu curaj pe Cristos şi evanghelia sa, aşa încât lumea, primind mărturia noastră, să se îndepărteze de rău şi să înceapă o viaţă nouă.

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea spunea într-o convorbire cu Peter Seewald: „Creştinismul are mereu şansa unui nou început”. Să-i dăm vieţii noastre creştine această şansă. Ceea ce trebuie schimbat nu este bulgărele de aur al credinţei, ci omul cel vechi, cu păcatele şi deprinderile sale rele.

Coborând în apele Iordanului, Cristos a fost botezat. Să coborâm, aşadar, cu Cristos, ca să urcăm împreună cu el la o viaţă nouă!

Claudiu HERCIU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.