Categorii

Botezul Domnului Anul A

botezul-domnului-aIs 42,1-4.6-7; Fap 10,34-38; Mt 3,13-17

După ce am parcurs perioada Crăciunului în care am sărbătorit Naşterea Domnului nostru Isus Cristos şi, mai apoi, Sfânta Familie, după ce, cu bucuria caracteristică acestor sărbători, am intrat într-un nou an calendaristic, al cărui început l-am marcat prin alte două sărbători, Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, şi Epifania Domnului, iată că Biserica ne invită astăzi să sărbătorim un alt eveniment din viaţa lui Cristos, şi anume, Botezul său. Importanţa acestei sărbători este scoasă în relief, în primul rând, de cea a Epifaniei Domnului, care o anticipă într-un fel, iar în al doilea rând, de poziţia ei în timpul liturgic, adică drept concluzie la perioada Crăciunului şi început la timpul de peste an.

Lecturile de astăzi se îmbină într-un mod atât de fericit, încât legăturile dintre ele apar clare şi evidente. Practic, prima lectură povesteşte Evanghelia de astăzi, ca şi cum profetul Isaia ar fi fost el însuşi martor la scena botezării lui Cristos, iar structura acestei lecturi îşi găseşte o replică aproape identică în cea de-a doua lectură. Revenind la prima lectură, să observăm cum anticipă Isaia Evanghelia de astăzi: „Iată slujitorul meu pe care îl sprijin, alesul meu” (Is 42,1) – îl indică parcă pe Cristos care se prezintă în faţa lui Ioan Botezătorul spre a fi botezat. „Am pus peste el duhul meu” (Is 42,1) – este momentul de după botez, când Duhul Sfânt, sub chip de porumbel, coboară asupra lui Isus. „Nu va striga şi nici nu-şi va înălţa glasul” (Is 42,2) – se referă la faptul că începutul activităţii publice a lui Isus nu a avut loc printr-un act de manifestare a atotputernicei sale, ci printr-unul de umilinţă, adică faptul de a se fi lăsat botezat ca un păcătos, deşi nu era. În expresia „trestia frântă nu o va zdrobi şi fitilul care fumegă nu-l va stinge” (Is 42,3), trestia şi fitilul îi reprezintă pe cei păcătoşi, cei care nu aveau nici o speranţă de mântuire fără el, cei care erau frânţi de povara disperării în faţa morţii şi care trăiau o viaţă a cărei lumină stătea să se stingă în faţa mulţimii de păcate săvârşite. Atitudinea lui Mesia faţă de aceştia este redată de profet ca fiind una de milostivire, o milostivire ce va proclama dreptatea cu fermitate pe toată faţa pământului, iar prin această dreptate, el va deschide ochii celor orbi şi îi va elibera pe cei ţinuţi prizonieri de puterile întunericului.

Aceleaşi idei se regăsesc şi în lectura a doua, care ne prezintă o parte din discursul sfântului Petru ţinut cu ocazia botezării păgânului Corneliu şi a celor din casa lui. După cum spuneam, chiar şi structura acestei lecturi este asemănătoare cu a celei dintâi. Mai întâi, sfântul Petru îl prezintă pe Cristos, apoi le vorbeşte despre botezul lui şi despre lucrarea sa de mântuire adresată tuturor.

Toate aceste observaţii făcute asupra celor două lecturi cu aluzii directe la sfânta Evanghelie proclamată astăzi, au menirea de a confirma firul roşu al sărbătorii de azi: Botezul lui Cristos. La aceste observaţii ce ţin de conţinut, se adaugă una de ordin simbolic; cele două lecturi, raportate la Evanghelie prin prisma timpului, o încadrează ca trecut şi viitor. Prin urmare, Evanghelia se găseşte în postura unui prezent ca punct de întâlnire, o întâlnire ce are loc nu doar între trecut şi viitor, ci şi între Ioan Botezătorul ca ultim reprezentant al Vechiului Testament şi Cristos, care personifică Noul Testament. Din dialogul purtat de Ioan cu Isus, ţin să subliniez două aspecte ce ne arată măreţia planului lui Dumnezeu în evenimentul sărbătorit astăzi. Iată-l pe Ioan faţă în faţă cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă îi înlocuim pe cei doi cu Vechiul şi, respectiv, Noul Testament, observăm că primul cere să fie botezat de al doilea, fapt care, într-un fel, s-a realizat, chiar dacă, în realitate, Ioan nu a fost botezat de Cristos. Şi spun că s-a realizat, pentru că promisiunea trimiterii Mântuitorului din partea lui Dumnezeu îmbibă întocmai ca o apă de botez turnată peste catecumen toată istoria Vechiului Testament. Revenind la cele două personaje, nu putem să nu le remarcăm umilinţa. Botezătorul recunoaşte în faţa lui Cristos micimea sa şi sfârşitul misiunii sale, iar Isus acceptă, la rândul său, să fie botezat ca un păcătos, deşi era Fiul lui Dumnezeu. Dar dintre cele două acte de umilinţă, cel al lui Isus îl întrece cu mult în profunzime pe cel al lui Ioan, ceea ce pentru noi, oamenii, este o lecţie, şi anume că Dumnezeu ne este superior şi în virtutea umilinţei. Ioan a înţeles aceasta; de aceea, tăcând, a acceptat să-l boteze pe Cristos. Imediat are loc manifestarea Sfintei Treimi, un alt moment de maximă importanţă al Evangheliei de astăzi. Acest moment este şi veriga de legătură cu sărbătoarea Epifaniei Domnului, despre care am spus că o anticipă pe cea de azi. În ce fel? Dacă prima a fost o epifanie, adică o manifestare a umanităţii lui Cristos, cea de azi este o arătare a divinităţii sale, adică o a doua epifanie.

Având în vedere aceste consideraţii, ne întoarcem la contextul actual şi ne întrebăm: ce importanţă au ele pentru creştinul şi Biserica din zilele noastre? Mai concret, motivaţia întrebărilor şi a răspunsurilor noastre trebuie să fie acel fir roşu al sărbătorii de azi, de data aceasta raportat la noi, adică botezul nostru. Însă mai înainte de a ne continua întrebările şi a încerca să dăm un răspuns, este necesar să ştim că botezul primit de Cristos nu este la fel cu botezul nostru, în sensul că, pentru Isus, acesta nu a fost începutul vieţii harului, ca în cazul nostru, deoarece el însuşi este Harul, ci, mai degrabă, este o revelare deplină a misiunii sale şi începutul activităţii sale publice. Aşadar revin întrebând: ce semnificaţii poate avea pentru noi Botezul ca sacrament primit în cadrul Bisericii? De ce trebuie să ne botezăm la o vârstă la care nu putem da un consimţământ conştient? Realizăm noi drepturile şi îndatoririle ce decurg din primirea acestui sacrament?

Într-o zi, un tânăr şi o tânără, plecaţi de la casele părinţilor lor pentru a-şi petrece tinereţea după poftele lor, au găsit un nou-născut în viaţă printre gunoaiele unui container din oraşul în care şi-au stabilit domiciliul. Pentru un moment, dorinţa de a fi lipsiţi de griji care să le stingherească trăirea plăcerilor trecătoare a cedat în faţa instinctului părintesc, izbucnit şi acesta de undeva din fiinţa lor, unde îl închiseseră. Au luat deci copilul şi au hotărât să-l crească ei, fără să mai declare autorităţilor găsirea lui. Un timp l-au iubit, dar această iubire pentru el s-a răcit treptat, deoarece egoismul, drogurile şi alte vicii, la care se adăuga lipsa unui angajament concret prin sacramentul Căsătoriei între cei doi, au eliminat orice speranţă de viitor fericit pentru acel copil. Rolul său, la şapte ani de la găsirea lui, ajunsese să fie cel de ţap ispăşitor al tensiunilor dintre cei doi, iar toată această situaţie negativă se reflecta în persoana lui şi în relaţiile cu cei din jur. Problema sa a ajuns, în cele din urmă, la cunoştinţa autorităţilor prin intermediul unui vecin de bună-credinţă, care observase toate acestea. Autorităţile l-au luat pe copil de la acei pseudo-părinţi, i-au găsit o familie adevărată, care l-a luat sub ocrotirea sa şi i-au făcut acte de identitate.

Acele familii de creştini care nu-şi botează copiii folosind diferite pretexte se aseamănă cu acei oameni care şi-au abandonat copilul printre gunoaiele containerului, gunoaie ce reprezintă atitudinile negative ale lumii de azi: consumism, libertinaj, superficialitate şi atâtea altele. Îl lasă singur, fără vreo apărare în faţa lor, motivând că el trebuie să aleagă dacă vrea să se boteze şi să părăsească acele „gunoaie” sau nu. Dar va mai fi în stare acel copil, când va lua decizii, să distingă între o situaţie normală şi una anormală? Nu i se va părea oare anormal să aleagă împotriva plăcerii distructive, devenită pentru el deja un mod de a trăi? Dar acesta nu este singurul pericol. Singuri şi fără vreo orientare din partea părinţilor, copiii, mai apoi tinerii îndeosebi, şi chiar şi adulţii, uneori riscă să fie găsiţi de acei doi pseudo-părinţi care reprezintă acele secte şi grupări ce promit o fericire iluzorie, de moment. Ei îi culeg pe cei dezorientaţi şi se folosesc de ei pentru a-şi îndeplini scopurile meschine, abandonându-i, în cele din urmă, într-o stare mai jalnică decât cea în care i-au găsit, adică fără identitate, nefericiţi, lipsiţi de speranţă. Un exemplu concludent în această privinţă sunt mişcările sataniste şi nudiste, care fac atâtea ravagii printre cei tineri. Dar dacă pentru acele persoane lipsite de orientare se mai poate spera, există oameni, persoane în toată puterea cuvântului, pentru care nu se mai poate face nimic. Ei sunt aceia pe care părinţii lor au refuzat să-i aducă la viaţă, pe care le-au curmat-o mai înainte de a se naşte. Ei sunt aceia care poate că astăzi ar fi trebuit să fie printre noi, aici, în locurile libere din biserică, şi să trăiască împreună cu noi bucuria de a fi botezaţi. Există oameni ce iau viaţa altora pentru a se apăra, pentru a fura, pentru a instaura un regim dictatorial, dar cei care fac sau provoacă avortul sunt toţi criminali din cauza plăcerii trupeşti. Ei sunt aceia care vând veşnicia lor şi a altora pe o clipă de plăcere.

Iată ce riscuri îi aşteptă pe cei rămaşi nebotezaţi. Dar să revenim la o întrebare pe care am pus-o înaintea relatării: ce semnificaţie are pentru noi primirea Botezului? Acest sacrament reprezintă pentru noi poarta de intrare în Biserică, în care avem drepturi şi îndatoriri. Acestea sunt sintetizate în Evanghelia de astăzi în noţiunea de „fiu al lui Dumnezeu”, un dar de care noi ne bucurăm prin faptul că, la fel cum deasupra lui Cristos botezat în apa Iordanului s-a coborât Duhul Sfânt şi s-a auzit vocea Tatălui proclamându-l drept Fiul său preaiubit, tot aşa s-a întâmplat şi la botezul nostru. Aceasta ne-o spune şi sfântul Ilariu într-un comentariu la Evanghelia de astăzi: „Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că, după cufundarea în apă, Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că, înfiaţi de glasul Tatălui, devenim fii a lui Dumnezeu” (Ilariu de Poitiers, In Evangelium Matthaei 2: PL 9, 927), cu deosebirea că Isus este Fiul său natural, iar noi – fii adoptivi.

Drepturile ce decurg de aici sunt numeroase. Dintre ele, enumăr trei care se află printre cele mai importante. În primul rând, primeşti o identitate şi un drept de cetăţenie în Biserica lui Cristos. Apoi, ascultând de învăţătura lui Dumnezeu prin glasul Bisericii, eşti ferit de ideile greşite ale acestei lumi, de cursele diavolului, şi vei trăi din plin sensul vieţii tale. În al treilea rând, îţi este garantat un viitor veşnic şi fericit de Dumnezeu, comuniunea cu el. Îndatoririle sunt prezentate oarecum de primele două lecturi. Programul lui Mesia din prima lectură trebuie să devină şi programul nostru, al celor botezaţi. Nu trebuie să uităm niciodată de identitatea noastră de creştini, indiferent de mersul societăţii, ale cărei devieri suntem obligaţi să le sancţionăm printr-o atitudine paşnică, dar fermă. Apoi, ţine tot de obligaţie ca, asemenea sfântului Petru, să fim misionari în mijlocul lumii. Discursul ţinut de sfântul Petru în faţa lui Corneliu, mai înainte de a-l boteza, de fapt, este o cateheză despre Cristos, pe care suntem şi noi invitaţi să o facem fie prin mărturia vieţii noastre, fie prin cuvinte adresate celor dispuşi să ne asculte. Făcând aceasta, vom fi ca acel vecin de bună-credinţă şi vom îndrepta şi noi paşii celor rătăciţi spre Biserică, autoritatea prin care ei pot primi identitatea de fii ai lui Dumnezeu.

Având în faţa ochilor binefacerile primite de la Dumnezeu prin Botez, suntem cu toţii datori să-i mulţumim, mai ales în sărbătoarea de azi. Şi cred că aceasta o putem face printr-o rugăciune simplă şi care se potriveşte pe deplin contextului liturgic de azi: Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, slavă să fie Preasfintei Treimi, în numele căreia am fost botezaţi. Precum era la început, la începutul vieţii noastre de creştini, când şi-a manifestat slava deasupra noastră, şi acum, când îi dăm mărire prin roadele boteziale, şi pururea, prin mărturia de misionari pe care o vom da până la sfârşitul vieţii noastre pământeşti, ca şi cei care vor fi după noi până la a doua venire a lui Cristos, şi în vecii vecilor, în veşnicia fericită petrecută în comuniune cu Dumnezeu.

Ciprian TIBA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.