Categorii

Biserica nu este o elită

Este semnificativ că papa Francisc „nu se gândeşte la problema abuzurilor ca o realitate care trebuie să fie înfruntată numai de ierarhie şi de preoţi”; dimpotrivă, tocmai „clericalismul şi faptul de a fi redus adesea Biserica la o elită a generat un mod anormal de a înţelege autoritatea”, care a „devalorizat harul baptismal” şi, adesea, „a contribuit la forme de abuz, înainte de toate asupra conştiinţei persoanelor”. Este ceea ce a subliniat cardinalul Beniamino Stella în timpul unui simpozion desfăşurat la Fátima luni după-amiază, 3 septembrie.

Vorbind despre preot conform magisteriului pontifului, prefectul Congregaţiei pentru Cler n-a evitat să amintească recentele evenimente care au ajuns la cinstea articolelor din ziare. Acestea, a recunoscut el, „aduc la lumină şi situaţii dureroase, care adesea se referă la preoţi şi au repercusiuni grave asupra vieţii Bisericii”. În această privinţă cardinalul a făcut referinţă la scrisoarea pe care papa Francisc a adresat-o poporului lui Dumnezeu despre tema abuzurilor asupra minorilor, afirmând că în afară de „a folosi cele mai bune resurse pentru formarea umană şi spirituală a preoţilor” trebuie dată viaţă „unei acţiuni globale şi constante cu privire la prevenirea acestei plăgi şi la protejarea minorilor”.

De fapt, a precizat prefectul, „trebuie specificat că această lucrare de purificare, care deja a început, are nevoie de sprijinul tuturor celor botezaţi”. De fapt, trebuie „să crească toţi în această conştiinţă încurajată deja de ecleziologia Conciliului al II-lea din Vatican: împreună, preoţi şi laici, ca unic popor al lui Dumnezeu”, fiecare după „specificul propriei vocaţii”, sunt invitaţi „să meargă şi să lucreze în slujba împărăţiei lui Dumnezeu”, susţinându-se reciproc şi „împărtăşind cu iubire atentă bucuriile, dificultăţile şi suferinţele”. Pe de altă parte, a subliniat el, munca dicasterului pentru cler „dă mărturie că atâtea situaţii din viaţa preoţilor, generate de singurătate, oboseală şi neînţelegeri, n-ar fi degenerat sau ar fi fost înfruntate la timp dacă ar fi existat ascultarea, însoţirea şi împărtăşirea din partea episcopilor şi a întregii comunităţi creştine”.

Cardinalul a exprimat după aceea „o sinceră recunoaştere faţă de munca, preţioasă şi ascunsă, a atâtor preoţi răspândiţi prin lume, care oferă zilnic viaţa lor în slujba poporului lui Dumnezeu”. În această privinţă, a reafirmat că trebuie „să fim recunoscători preoţilor pentru slujirea lor generoasă, munca lor pastorală neînfricată şi pentru bogăţia inimii lor” care, conformată lui Cristos şi alimentată „de prietenia cu El, pulsează pentru nevoile şi aşteptările poporului lui Dumnezeu şi pentru el se dedică total”, uneori şi în mijlocul „unor dificultăţi însemnate şi al multor neînţelegeri”. De fapt, graţie slujirii preoţilor, „rugăciunii lor şi zelului lor pastoral, comunităţile creştine primesc «semnul» prezenţei lui Cristos bun păstor”. Cu predicarea „Cuvântului ei seamănă speranţa «veştii bune» în inima persoanelor; administrând sacramentele fac să curgă harul Duhului Sfânt care sfinţeşte inima credincioşilor”. De fapt, prin prezenţa lor în mijlocul poporului, „drumul lor împreună purtând trudele şi poverile oamenilor, capacitatea lor de ascultare şi de compasiune, ei devin imagine a iubirii milostive a bunului păstor în lume”.

În conferinţa sa, prefectul a dezvoltat magisteriul papei despre preoţie aprofundând unele aspecte ale figurii preotului, care este discipol, păstor configurat cu inima lui Cristos şi om al discernământului. În acest sens „este chemat să fie şi astăzi un «mediator» capabil de a deveni aproapele, de a asculta şi a însoţi, exercitând arta milostivirii şi semănând cu mâini pline bucuria Evanghelia”.

La întrebarea „Cine este preotul?”, papa Francisc răspunde înainte de toate „afirmând că este un discipol permanent al Domnului”. Această afirmaţie, „departe de a fi un simplu slogan, are implicaţii practice de mare importanţă”. A fi discipoli permanenţi înseamnă „a-şi aminti că raportul personal cu Învăţătorul trebuie să marcheze cu foc existenţa personală”. Ca Isus bun păstor, şi preotul „trebuie să înveţe şi să trăiască în practica pastorală sau în relaţiile umane aceeaşi caritate a lui Cristos”, adică, „iubirea fără margini, capacitatea dăruirii fără limite, încăpăţânarea de a se îndrepta spre cei mai slabi şi mai îndepărtaţi, dorinţa de a ajunge la toţi şi de a nu pierde pe nimeni”. Concret asta înseamnă: preoţi care „oferă propria viaţă pentru poporul lui Dumnezeu, care poartă în propriul trup întrebările şi rănile oamenilor, care însoţesc cu duioşie situaţiile uneori zbuciumate ale vieţii, care vestesc fără încetare speranţa «veştii bune» şi facilitează întâlnirea cu Dumnezeu Tatăl”. În discernământ preotul exercită „adevărata slujire pastorală”, adică faptul de a fi propriu-zis un păstor, care „învinge riscul autoreferenţialităţii, al unei acţiuni pastorale «externe» vieţii reale a poporului său” şi, mai ales, al acelei „siguranţe doctrinale excesive care ar putea să-l închidă în propriile scheme şi să-l facă să devină un rigid «contabil al spiritului»”.

La încheierea zilei cardinalul a celebrat liturghia pentru participanţii la simpozion.

(După L’Osservatore Romano, 5 septembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.