Categorii

Biserica de Roma: Asolan (Lateran), nu „pesimismului steril”, este nevoie de „convertire pastorală”

„Boala spirituală” cea mai răspândită în dieceza de Roma? „Pesimismul steril”. Cuvânt al părintelui Paolo Asolan, de la Institutul pontifical pastoral „Redemptor Hominis” (Universitatea Pontificală Laterană), care în această seară la „Sfântul Ioan din Lateran” va prezenta papei un portret al diecezei sale. Conform expertului, ar trebui adoptată lupa de mărire inversă: aceea care porneşte de la atât bun cât există, pentru a-l potenţa în aşa fel încât să se ştie înfruntarea cu clarviziune îndrăzneaţă ceea ce Francisc defineşte „o schimbare de epocă”. Aşteptând discursul papei, auspiciul, în cheie pastorală, este de a face să devină contagioasă acea exemplaritate care din totdeauna este caracteristică a „Bisericii mamă” a întregii creştinătăţi, sediu al catedrei lui Petru.

Cum se caracterizează anul acesta întâlnirea „diecezei papei” cu episcopul său?

În fiecare an, de când este episcop de Roma, papa Francisc întâlneşte dieceza sa. Vicarul său, mons. Angelo De Donatis, în Postul Mare a cerut tuturor parohiilor să reflecteze, în mod deosebit, asupra câtorva „boli spirituale” pe care papa le prezintă în Evangelii gaudium: economia excluderii, indolenţa egoistă, individualismul comod, războiul dintre noi, pesimismul steril, mondenitatea spirituală. Rezultatul este predat astăzi în mâinile Sfântului Părinte, care ne va spune cum să continuăm drumul. Direcţia este aceea deja indicată în Evangelii gaudium, documentul programatic al pontificatului, care cere o reînnoire în sens misionar a vieţii întregii comunităţi ecleziale: de la parohii, la dieceze, la Sfântul Scaun. Biserica de Roma a început acest drum de reflecţie despre Evangelii gaudium, care comportă un proiect de cotitură în domeniul pastoral, pentru a înfrunta ceea ce Francisc defineşte o schimbare de epocă. El, în discursul său, va fi cel care trage concluziile.

Care este tabloul diecezei care a reieşit din reflecţia despre „bolile spirituale”?

Aş spune că este un tablou de nelinişte substanţială, de o anumită oboseală care străbate pastoraţia obişnuită. Asta nu înseamnă că s-au epuizat energiile sau a dispărut pasiunea, ci că există o dezorientare în faţa unui context tot mai mult „de frontieră” şi complex, unde şi drumul repornirii de la misiunea are nevoie să fie bine înţeles. Modelul eclezial care s-a urmat până acum şi făcut timpul său, pus în criză de timpul care nu există, de slăbirea domeniilor vieţii spirituale, de fragmentarea subiecţilor – parohii, mişcări, asociaţii – şi de un defect de comuniune chiar în cadrul parohiilor. La Roma, parohia nu susţine nici formarea, nici viaţa spirituală a preoţilor şi laicilor, nici cu atât mai puţin misiunea. Există o persistenţă a practicii creştine, dar căreia trebuie dată o direcţie diferită, tinzând la ceea ce papa în Evangelii gaudium numeşte uşurarea structurilor. Astăzi în dieceza de Roma există o investiţie însemnată de energii, de capacităţi intelectuale şi de competenţa, care nu ajung însă la rezultatele sperate. Modelul pastoral este încă gândit pentru o epocă de creştinătate, în timp ce trebuie să se iasă din zăbavă schimbând paradigma: lipseşte capacitatea de a converge cu privire la direcţia care trebuie luată. Cu alte cuvinte, oferta este foarte amplă, dar nu există univocitate cu privire la care sunt priorităţile pastorale. Deci dieceza ar trebui să devină subiectul principal în termeni de proiect, dând viaţă unui proiect pastoral în care să fie unele elemente de cadru de care toţi ar trebui să ţină cont, însă cu flexibilitate şi atenţie faţă de nevoile reale. În această perspectivă, momentul verificării este fundamental.

De care boală suferă mai mult Biserica de Roma?

Pesimismul steril. Insistenţa asupra dificultăţilor ne face orbi cu privire la ceea ce este bun în dieceză, şi este mult bun: e suficient să ne gândim la mişcarea catehetică şi la angajarea în diferitele realităţi asociative. Nu se reuşeşte să se aibă o privire pozitivă. În dieceză există tot, probabil prea mult: dificultatea este de a face în aşa fel încât toţi să conveargă asupra aceloraşi priorităţi. În schimb, optica de construire duce la valorizarea lucrurilor pozitive şi la abandonarea lucrurilor care şi-au făcut timpul lor: nu trebuie pornit de la zero, ci trebuie potenţat ceea ce funcţionează.

Deschizând, în anul Jubileului, poarta sfântă la Ostello a Caritas-ului, papa Francisc i-a îndemnat pe romani să ceară harul de a se simţi „rebutaţi”. De aici trebuie repornit?

În discursul ţinut înainte de inaugurarea Conciliului, la 11 septembrie 1962, Ioan al XXIII-lea indica două fronturi de angajare pentru comunitatea eclezială: vitalitatea „ad intra” şi vitalitatea „ad extra”. La distanţă de peste 50 de ani putem spune că s-a dat mult impuls vitalităţii „ad intra”, în timp ce impulsul dat vitalităţii „ad extra” a rămas ocazional. Astăzi trebuie să ne gândim la vitalitatea „ad intra” a Bisericii pornind tocmai de la vitalitatea sa „ad extra”: este acea „convertire pastorală” pe care Biserica italiană o dorea deja la Întâlnirea eclezială naţională din Palermo în 1995. Faptul că „dieceza papei”, în manieră originală a pornit această reflecţie, care scoate nou impuls din exortaţia apostolică a papei Francisc, are caracteristicile exemplarităţii: contagiază şi celelalte Biserici să regândească în cheie misionară nu numai modul în care până astăzi s-a conceput parohia, dar şi formarea preoţilor, laicilor, cateheţilor.

De M. Michela Nicolais

(După agenţia SIR, 14 mai 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.