Categorii

Biserica catolică romană nu este Biserică

sinod-permanent1La 25 şi 26 mai s-a reunit Sfântul Sinod al ierarhiei Bisericii ortodoxe din Grecia pentru a discuta corectările şi îmbunătăţirile care trebuie aduse la documentele pregătitoare ale Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox care au fost supuse analizei Bisericilor ortodoxe locale. Ne vom opri în continuare asupra câtorva puncte ale discuţiei.

Referitor la textul intitulat „Relaţiile Bisericii ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”, au reieşit următoarele poziţii.

a) Unii au cerut ca textul să fie exclus din agenda Sinodului, pentru că dă impresia că se aprobă teorii neortodoxe în materie de teologie baptismală, de ecleziologie, promovând ideea unei Biserici în multe grupuri (părţi), a celor doi plămâni, a ramurilor aceluiaşi copac, care sunt teorii total străine de gândirea sfinţilor părinţi.

b) Alţii au susţinut că titlul documentului este formulat bine şi în mod precis, însă conţinutul său este foarte imprecis şi ar putea să dea scandal. Are nevoie de multe precizări gramaticale, sintactice, terminologice, noematice.

c) Alţii au cerut ca din document să fie eliminat paragraful în care se vorbeşte despre Conciliu mondial al Bisericilor. Cu privire la asta mulţi mitropoliţi sunt contrari, deoarece consideră că eliminând paragraful se anulează oportunitatea unei colaborări şi participări rodnice a Bisericilor ortodoxe.

d) În sfârşit, unii propun să se rescrie măcar paragraful care condamnă diviziunea în Biserică (nr. 22).

Mitropolitul Ierofeos de Nafpaktos, care a publicat intervenţia sa pe situl mitropoliei sale, scrie: „Una este a folosi din curtoazie, când vorbim sau scriem liber, termenii Biserica catolică romană, sau Biserica luterană; altceva este când se scriu texte confesionale: acestea trebuie să fie clare şi precise. În textele pe care le avem în mână există impresia că în spatele unei anumite imprecizii vor să se treacă teorii precise care nu sunt complet ortodoxe. Aşa cum se spune în jargonul politic parlamentar cu privire la unele decrete care «fotografiază» anumite situaţii”.

Ca exemplu, el prezintă dialogul ecumenic dintre Biserici, şi în special dialogul Patriarhiei ecumenice cu Biserica catolică romană, ai căror reprezentanţi scriu „că există un anumit spirit de fraternitate, datorită faptului că există un unic botez şi că suntem părtaşi de aceleaşi sacramente”; de asemenea că „Bisericile noastre se recunosc surori coresponsabile în a păstra unica Biserică a lui Cristos fidelă faţă de planul divin, într-o unitate cu totul deosebită”.

Ceea ce nu este adevărat. Asemenea duble sensuri şi imprecizii în documente ecleziastice oficiale trebuie să fie înlăturate. Biserica catolică romană nu este Biserică, ci o confesiune, sau, eventual, o comunitate creştină; aşa a decis Sfântul Sinod al ierarhiei Bisericii ortodoxe din Grecia. Acelaşi lucru este valabil pentru alte Biserici, ca acelea anglicană şi luterană.

Mitropoliţii de Pireu şi de Kithira (o insulă în sudul Peloponesiei) au stabilit că Biserica catolică romană şi celelalte sunt eretice, deci nu este permis să se recunoască lor caracterul de Biserică.

Între altele, din cei 24 de mitropoliţi aleşi ca reprezentanţi ai Bisericii, 11 şi-au dat demisia din diferite motive: pentru că nu erau de acord cu privire la modalităţile de convocare a Sinodului; cu privire la desfăşurarea lucrărilor; din motive de conştiinţă; din alte motive personale nedeclarate. Pentru a înlocui pe unul dintre demisionari a fost numit şi mitropolitul de Pireu, conducător, ca să spunem aşa, al ultraortodocşilor. Însă şi el şi-a dat demisia. A comunicat decizia sa într-o scrisoare foarte lungă, în care a întocmit un catalog detaliat de posibile erezii şi erori care ar trebuie să fie declarate astfel de apropiatul Sinod, pentru ca să fie un adevărat Sinod ortodox, şi ceea ce în schimb nu se va face. În faţa acestui catalog Sillabus al lui Pius al IX-lea păleşte, măcar pentru că acesta este foarte actualizat.

În acest climat, ierarhia a decis să propună ca în textul documentului „Relaţiile Bisericii ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” să fie făcute următoarele corectări: în toate pasajele unde se foloseşte cuvântul „Biserică”, dacă nu se vorbeşte despre cea ortodoxă ci despre relaţiile cu ceilalţi creştini, să se adopte termenii „confesiune” sau „comunitate”.

Astfel, de exemplu, acolo unde textul comisiei pregătitoare prezintă: „Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii ortodoxe cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine sunt determinate mereu pe baza criteriilor canonice ale tradiţiei ecleziastice deja constituite” (nr. 20), pe baza intervenţiei ierarhiei Bisericii din Grecia ar trebui să se corecteze astfel: „[…] ale Bisericii ortodoxe cu celelalte comunităţi şi confesiuni creştine […]”. Pe această lungime de undă se află Patriarhiile din Bulgaria, Serbia şi Georgia; în schimb Patriarhia ecumenică, Patriarhia din România, Arhidieceza din Polonia, precum şi mitropoliţii de Demetrias (Ignaţiu), de Messinia (Crizostom), de Peristeri (Crizostom) şi de Nea Smyrni (Simeon), care şi-au dat demisia din delegaţia Bisericii din Grecia, s-au distanţat de atitudinile extreme ale conservatorilor, declarând că nu pot să adere la aceste decizii, „estimând ca inimaginabile asemenea luări de poziţie”.

În sfârşit, poziţia cu privire la paragraful referitor la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, pe care componenta conservatoare – şi nu numai – ar vrea să-l înlăture, împreună cu orice altă referinţă la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, n-a fost acceptată.

Omul, persoana şi Lesbos

O temă deloc secundară a fost ridicată de acelaşi mitropolit Ierofeos de Nafpaktos, cât priveşte termenul „persoană”, pe care el propune să fie înlocuit cu termenul „om”.

Scrie Ierofeos: „Adesea se vorbeşte despre «persoană umană» şi despre «sfinţenia persoanei umane», despre distincţia dintre «persoană» şi «individ» şi multe altele, dar făcând astfel negăm teologia părinţilor noştri”.

Şi continuă: „Am citit comunicatul comun semnat la Mytilini între papa, patriarhul ecumenic şi arhiepiscopul de Atena şi al întregii Grecii. Se vorbeşte despre «protejare a vieţii şi a persoanei umane», despre «criză umanitară», despre «încălcarea demnităţii umane şi a drepturilor umane şi a libertăţilor fundamentale», dar nu despre «persoana umană». Din păcate, astăzi un cuvânt frumos şi din punct de vedere teologic pregnant, «om», a fost înlocuit cu termeni ca «persoană» şi «persoană umană», care îmi amintesc expresia «socialism cu faţă umană». În acest mod teologia a ajuns să se confunde cu o sociologie a drepturilor umane. Desigur, noi respectăm drepturile umane, dar teologia Bisericii ortodoxe nu se poate limita numai la acestea.

Termenii «persoană», «individ» şi alţii asemănători, ca atunci când se vorbeşte despre «ontologia persoanei», au o lungă istorie care merge de la Toma de Aquino, la Kant, la idealismul german (Fichte, Schelling, Hegel), la teologia rusă, la existenţialism. Termenul persoană este folosit şi de unii teologi ortodocşi contemporani. Este vorba despre o formă de «virus», care ciopârțește teologia noastră ortodoxă. Probabil se poate folosi noţiunea în limbajul zilnic, fără a-i da prea mare importanţă, dar când intră în documentele oficiale şi sinodale ale Bisericii constituie o aberaţie teologică. Atunci când teologii moderni folosesc expresii ca «persoană umană», «necesitate a naturii», «voinţă sau libertate a persoanei» încalcă în mod clar teologia ortodoxă, conform căreia natura este bună şi nu forţată; voinţa şi dorinţa sunt impulsuri ale naturii şi nu ale persoanei; persoana este identificată cu individul etc. Conexiunea dintre voinţă şi persoană infirmă pe Dumnezeul unul şi întreit, pentru că introduce tritheia (tridivinitatea), şi conexiunea dintre natură şi necesitate merge în defavoarea lui Dumnezeu creator al omului. Aşadar, în text cuvântul «persoană» trebuie să fie înlocuit cu «om»”.

De părere contrară este mitropolitul de Messinia (Kalata), Crizostom. El recunoaşte problematic să se redea cuvântul persoană în limbile slave. Dar este complet contrar ca acest termen să fie înlocuit de termenul om deoarece, după părerea sa, este mai slab decât termenul persoană, care arată comunicare cu orice alteritate. Crizostom vede sub această propunere ideea că nu se poate dialoga cu ceva diferit de noi şi din afara noastră, adică o tentativă de îndepărtare de ceea ce este altul şi distinct şi de comunicarea cu el: un mod ascuns pentru a promova ideea propriei exclusivităţi, unicităţi şi uniformităţi. Într-o asemenea perspectivă, respectul faţă de alteritate nu există. Pasul următor va fi afirmarea excelenţei şi a unicităţii omului ortodox în faţa creştinilor non-ortodocşi, şi aşa mai departe…

Mitropolitul de Messinia vede în această tentativă o exprimare a sindromului fricii de tot ceea ce vine din Occident.

Cu privire la textul despre căsătorie şi impedimentele sale, părerile se diferenţiază.

a) Unii, precum conservatorii, nu văd utilitatea unei astfel de discuţii pentru că, susţin ei, totul a fost deja spus şi definit cu autoritate.

b) Alţii exprimă preocuparea lor faţă de modul în care se celebrează cu uşurinţă căsătoriile şi faţă de chestiunea căsătoriilor mixte între ortodocşi şi eterodocşi.

c) Alţii ar vrea să se insereze în document o condamnare pentru „contractul de convieţuire”, introdus în ultimele zile în legislaţia greacă.

d) În sfârşit, unii susţin că de vreme ce patriarhul n-a semnat textul preliminar, dispare principiul de unanimitate, deci textul ar trebui să fie şters din agenda Sinodului.

Există în această privinţă o poziţie foarte interesantă, cea a profesorului Ghianaras. El susţine că a voi să se apere instituţia matrimonială într-un climat global caracterizat de individuocentrism şi hedonism este cel puţin problematic. Vestea bună a experienţei ecleziale nu trebuie să fie închisă în discuţii utopice. Ea trebuie să lumineze diferenţa care există între „convenţie-contract” şi „mister”. În mister cunoaşterea vine nu din înţelegere, ci din experienţa comuniunii şi a coparticipării. Un Sinod trebuie să considere căsătoria ca eveniment al iubirii adevărate (aşa cum atletul luptă lupta cea bună pentru a se autodepăşi, soţii fac asta pentru a se autodărui, mergând în întâmpinarea celui iubit).

Cât priveşte despre post, acelaşi Ghianaras recomandă încă o dată să nu se trateze tema cu spirit legalist, făcând din el un act meritoriu şi individuocentric, ci ca o urcare spre libertate, şi din necesitatea de a lua mâncare.

O ulterioară interpretare a întâlnirii din Lesbos

Într-o declaraţie foarte lungă, mitropolitul de Pireu, după ce a enumerat toate greşelile papale prezente şi trecute, susţine că prezenţa celor trei conducători religioşi pe insulă anulează tratatul dintre Uniunea Europeană şi Turcia, care era menit să-i trimită în Turcia pe migranţi, şi îi aliniază cu poziţiile lui Open Society Foundation a lui George Soros şi a celor care stau în spatele ei, care „vor să fie colonizat continentul european de populaţiile musulmane”.

De Ioannis Maragós

(După settimananews.it, 28 mai 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.