Categorii

„Bergoglio papă? O zguduitură de întoarcere la Biserica de la începuturi”

Atitudinea unui papă nu va distruge Biserica. Francisc poate să fie rău interpretat, dar raportul său cu credincioşii nu va fi niciodată falsificat. El propune o radicalitate evanghelică şi asta zdruncină conştiinţele. Criticile sunt bune, dar există o limită: respectul faţă de pontif. Multe din acele critici derivă dintr-o lipsă de credinţă şi, mai ales, sunt temporare. Vor trece. Femeile care caută hirotonirea sacerdotală cu orice preţ suferă de o „boală psihologică”. Lumea cere un mesaj serios, în faţa unui gol spiritual aşa de mare. Aşa se exprimă Maria Voce, preşedinte al Mişcării Focolarinilor. Avocată italiană, cu un caracter afabil şi zâmbetul veşnic pe faţă, Emaus (cum o cunosc colegii săi) conduce din 2008 destinul uneia dintre cele mai numeroase Mişcări catolice din lume. În acest interviu cu Vatican Insider trece în revistă temele principale ale actualităţii ecleziale. Cu realism, dar mereu optimistă.

Papa Francisc a demarat o mare reformă pentru Biserică, mai ales spirituală, şi a indicat noi priorităţi: mesajul v-a pus în criză?

Nu înseamnă că ne-a pus în criză, pentru că găsim imediat cu papa o mare sintonie; în tot ceea ce a făcut, în fiecare gest şi în fiecare cuvânt pe care l-a spus ne simţim profund interpretaţi. Însă chemarea sa este mereu o chemare la o viaţă mai evanghelică, mai sobră, mai corespunzătoare acelei a carismei pe care Chiara Lubich ne-a transmis-o. ŞI asta cu siguranţă este, în acest sens, o „criză” pozitivă, adică să ne cheme încontinuu să fim ceea ce ar trebui să fim, să fim cei pe care carisma ne cere să fim.

Rolul Mişcărilor în Biserică

În timpurile lui Ioan Paul al II-lea, Mişcările ecleziale au experimentat un boom dar şi dorinţa de a face lucruri măreţe. În schimb, Francisc cheamă la esenţial. A venit timpul de a lăsa deoparte marile manifestaţii şi triumfalismul? Dumneavoastră percepeţi asta în acest mod?

Da, da, dar nu sunt surprinsă, sunt fericită, pentru că spun: probabil este momentul în care nu este posibil atât să ne extindem ci să mergem în profunzime. Acest a merge în profunzime, după părerea mea, este cheia pentru un nou tip de extindere. Papa ne împinge în această direcţie.

Nu este pentru a renunţa la misiune?

Absolut nu. Dimpotrivă! Este o invitaţie de a acţiona în mod diferit.

Francisc insistă mult asupra laicilor în Biserică, dar avertizează şi împotriva tendinţei lor de „a se clericaliza” sau de a zăpăci misiunea lor. Cât de înrădăcinate sunt aceste obiceiuri rele?

Este o întrebare grea. Eu simt că papa se preocupă mult de relaţii, când îi valorizează pe laici nu subevaluează clerul, deoarece consideră că Biserica este compusă din laici şi din cler, ci respectând fiecare funcţiunile celuilalt. Mi se pare că pentru el este mai important ca laicul să fie laic, să nu devină în Biserică acel „factotum” şi clerul să continue să fie cler, să fie cu adevărat păstor, slujitor, care slujeşte poporul lui Dumnezeu, dar şi în măsură să dea poporului lui Dumnezeu posibilitatea de a se simţi Biserică împreună cu ei.

Pare că atunci când papa vorbeşte, de exemplu, despre cler, vrea să-i bată pe unii dintre ei şi să-i justifice pe alţii. După părerea dumneavoastră este aşa? De ce există această percepţie?

Nu ştiu. Cred că este corect ca mass-media să pună accentul pe ceea ce papa spune sau face, pentru că este tot mai mult o autoritate care trebuie să fie ascultată de toţi. Ceea ce mi se pare că este exagerat de mass-media, uneori, este faptul de a recepta aceste lucruri ca o noutate absolută. Acest a vedea istoria Bisericii între „înainte, asta se făcea aşa” şi „acum nu se mai face aşa”. Este adevărat, într-un anumit sens, există lucruri care nu mai sunt făcute ca înainte, dar pentru ce? Pentru că societatea s-a schimbat, s-a schimbat resursa umană căreia Biserica trebuie să-i slujească. De aceea, papa de astăzi înfruntă necesităţile şi provocările omenirii de astăzi. Mi se pare corect să se scoată în evidenţă asta, dar mi se pare la fel de corect să se spună că e vorba despre un drum în istoria Bisericii.

Această nelinişte de discontinuitate este deci exagerată?

Această nelinişte de noutate, de a voi să se găsească neapărat o discontinuitate.

Asta poate falsifica imaginea papei?

Da, desigur.

Poate falsifica şi mesajul sau imaginea papei care ajunge la credincioşi?

Cred că raportul papei cu credincioşii nu este falsificat. Probabil este mai falsificat în raportul cu mass-media, sau mai mult în raportul cu instituţiile decât cu credincioşii, pentru că papa ştie să ajungă la inima credincioşilor, mi se pare mie. Ştie cum să sară peste obstacole.

Papa Francisc ar putea să fi fost răstălmăcit de multe ori?

Desigur.

Percepeţi preocupare în persoanele care ascultă aceste mesaje şi se agită, deşi după aceea îşi dau seama că nu sunt în mod necesar adevărate?

Se poate întâmpla. Însă eu nu pot spune că am simţit preocupări în rândul persoanelor pe care le frecventez cu privire la ceea ce face sau spune papa. Dimpotrivă, am simţit mereu o mare apreciere, o deschidere maximă spre ceea ce spune el.

Criticile aduse papei

Alegerea lui Francisc a generat o zguduire în Biserică, ce părere aveţi?

Mie mi se pare că este o zguduire de întoarcere la Biserica de la începuturi. În Biserică drept instituţie, precum şi în popor, această zguduire se poate simţi. Dar este salutară. Se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru această zguduire, în afară de unele cazuri în care desigur sunt prea înrădăcinaţi în propria situaţie pentru a fi pregătiţi pentru noutate. Deoarece noutatea există şi nu se poate ascunde. Dar este o întoarcere, astăzi, la începuturi. Şi noutatea poate provoca frică, poate incomoda.

Pe dumneavoastră vă uimeşte această neîncredere evidentă în unele sectoare ale Bisericii?

Nu mă surprinde, cred că face parte din acest drum şi că va trece. Istoria va spune că a existat o perioadă în care noutăţile au fost combătute, eventual criticate uneori, însă până la urmă a obţinut lucrul pentru care a promovat aceste noutăţi. Istoria va judeca pozitiv.

Se vorbeşte prea mult despre criticii papei pentru că disensiunea este ştire, ce atitudine ar trebui să aibă credincioşii obişnuiţi în faţa discuţiei aflate în desfăşurare?

Poporul creştin trebuie să se gândească la faptul că Cristos e cel care duce înainte istoria Bisericii, deci nu atitudinea unui papă va distruge Biserica. Acest lucru nu este posibil: Cristos nu lasă ca Biserica să fie distrusă, nici măcar de un papă. Dacă Cristos duce înainte Biserica sa, papa care este astăzi va face paşi necesari pentru a o duce înainte. Dacă suntem creştini ar trebui să raţionăm în acest mod.

Deci, preocuparea excesivă cu privire la lucrurile vremelnice pe care o face papa poate să denote o anumită lipsă de credinţă?

Da, eu cred că în mod fundamental derivă din asta, din faptul de a nu fi înrădăcinaţi în credinţă, din faptul de a nu fi siguri că Dumnezeu l-a trimis pe Cristos pentru a întemeia Biserica şi că El va duce la sfârşit planul său prin istorie, cu persoane care se vor pune la dispoziţia sa. Aceasta este credinţa necesară pentru a evalua orice persoană şi orice eveniment, nu numai pe papa.

Se dă prea multă importanţă acestor critici?

Funcţia critică a umanităţii este, există şi nu este nici măcar greşită, pentru că trebuie să ştim să evaluăm situaţiile. Şi cu Benedict al XVI-lea existau atâţia contrari, ca şi cu Ioan Paul al II-lea.

Care este limita la critici? Istoria este plină de persoane care îi acuză pe papi că sunt eretici, nu este o noutate, care este graniţa opiniei libere în Biserică?

Respectul faţă de papa. Credinţa în magisteriu. În învăţătura catolică, magisteriul este important ca şi tradiţia şi revelaţia. De aceea, trebuie să avem credinţa în acest har al magisteriului Bisericii pentru a interpreta semnele timpurilor şi pentru a da răspunsuri adecvate. Dacă în urmă cu câţiva ani cineva ar fi spus că persoanele aflate într-o nouă unire aparţineau Bisericii, ar fi generat scandal. Astăzi ar fi un scandal să nu se afirme asta, pentru că s-ar spune: „Papa limitează Biserica numai la acele persoane care sunt corect căsătorite, bune, care nu merg împotriva sacramentelor…”. Deci dacă a evoluat situaţia istorică a societăţii, în mod logic evoluează şi răspunsul pe care, în tradiţia Bisericii, magisteriul îl găseşte pentru aceste noi răni. Trebuie să fim siguri că magisteriul Bisericii nu trădează revelaţia, ci o interpretează aplicând-o la nevoile de astăzi.

Rolul femeilor în Biserică

Cum vedeţi reflecţia lui Francisc despre rolul femeilor în Biserică?

Aşa cum spuneam înainte, papa scoate în evidenţă relaţia. Deci nu scoate în evidenţă femeia pentru a-l înjosi pe bărbat. Amândoi sunt importanţi în Biserică, pentru că sunt importanţi în planul lui Dumnezeu. Această complementaritate este ceea ce se află mai mult la inima papei. De aici recunoaşterea că fără aportul „geniului feminin” în Biserică lipseşte ceva; aşa cum lipseşte ceva dacă lipseşte „geniul masculin”. Însă „geniul masculin” nu lipseşte, este preponderent şi a fost mereu aşa în Biserică. Contribuţia „geniului feminin” a lipsit, chiar dacă niciodată n-a lipsit complet pentru că au existat mereu sfinte, au existat consiliere ale papilor, dar n-a fost suficient de evaluată.

Se pare că pe sfinte le-a costat dublu, aşa este astăzi?

Da, este un pic acelaşi fenomen, adică a avea egalitate, care nu înseamnă a voi să se aibă aceleaşi roluri, ci să fie recunoscută aceeaşi demnitate de a putea colabora cu bărbaţii. Femei, cler şi non-cler, laici, toţi, să poată colabora la realizarea planului lui Dumnezeu cu privire la Biserică, un plan care este al acestui unic popor, împreună.

Însă opinia publică cere semne concrete, fără roluri pare că nu există „valorizare”. Cum se ajunge la această reevaluare fără a ştirbi planul original al Bisericii?

Şi de roluri este nevoie; eu nu spun că femeile nu trebuie să aibă roluri pentru a fi reevaluate.

Mă refer la hirotonirea sacerdotală. Dumneavoastră ştiţi că există grupuri de femei care lucrează de mulţi ani numai pentru acest scop…

Devine obsesiv. După părerea mea este o boală psihologică a voi cu orice preţ să devii preot când tu eşti femeie!

Voi vorbiţi mult despre asta?

Nu vorbim mult, dar trăim asta simplu. Prin statut, în Mişcare preşedintele va fi mereu o femeie. Acest lucru a fost aprobat de Biserică. Însă în Mişcare sunt şi mulţi bărbaţi care fac partea lor împreună cu preşedintele femeie. În toate activităţile Mişcării autoritatea se află mereu în raportul dintre un bărbat şi o femeie. Desigur, o femeie este cea care manifestă unitatea întregii Mişcări, care manifestă importanţa spiritului marian în Biserică. şi asta nu numai prin aspectul bunăvoinţei, ci prin caracterul generator pe care îl are femeia în sine şi pe care trebuie să-l reverse în Biserică, fără a-l sufoca pe bărbat. Mama preferă adesea să aibă copii băieţi, pentru că există această complementaritate şi între sexe, însă aceştia nu se simt striviţi ci valorizaţi. Aşa ar trebui să fie în Biserică, un sex îl valorizează pe celălalt şi slujesc pe toţi.

Mişcarea Focolarinilor astăzi

Care este starea de sănătate a Mişcării Focolarinilor?

Mi-ar veni să spun: „Totul e bine, mulţumesc!”. Acest lucru este adevărat, chiar dacă resimte o anumită, să-i spunem, criză. Un soi de oboseală care vine după câtva timp, de conştiinţă că eventual persoanele care au iniţiat-o nu mai sunt tinere şi că deşi există un schimb generaţional, nu este suficient din punct de vedere numeric. Însă asta nu influenţează asupra sănătăţii profunde a Mişcării, expansiunea spiritualităţii sale continuă şi o găsim răspândită şi acolo unde nu ne aşteptam. Vedem că, în pofida dificultăţilor şi conflictelor care se înfruntă în lume, persoanele din Mişcare, dincolo de posibilele divergenţe de opinii, fac orice pentru a rămâne unite în iubire şi în respect reciproc, într-o unitate profundă, adevărată, întemeiată pe credinţa în Dumnezeu şi în fraternitatea pe care paternitatea sa ne-o dăruieşte. Acesta este lucrul cel mai important.

Care sunt provocările pe care le identificaţi?

Cel mai important este acela de a continua să mergem în fidelitate faţă de acea carismă pe care Chiara (Lubich, fondatoare) ne-a lăsat-o. Este o carismă de unitate ca răspuns la diviziunile din lume. Acestea nu sunt aceleaşi din 1943, iată pentru ce este esenţial a întrupa această carismă care trebuie să devină tot mai mult răspuns concret la exigenţele şi la necesităţile societăţii şi ale Bisericii. Noi credem că în viitor va fi o mare dezvoltare a dialogurilor la toate nivelurile, nu numai ecumenic şi interreligios, ci şi cu cultura şi între generaţii.

Spre care părţi ale lumii se gândesc să-şi concentreze propriile eforturi?

În acest moment, un pic pentru prima dat, facem un soi de „geopolitică” a Mişcării noastre. Încercăm să găsim locurile unde este o mare nevoie de fraternitate, precum Orientul Mijlociu, dar nu numai. Papa a convocat un sinod despre Amazonia, acolo în Brazilia ducem înainte un proiect de evanghelizare în satele din jurul fluviului. Ne gândim şi la India, dar Asia întreagă ne interpelează mult. Prezenţa poate să fie stabilă sau temporară.

Provocările lumii de astăzi

În timp ce Biserica propune mesajul său, lumea merge într-o altă direcţie. Credincioşii, cufundaţi în această realitate, par să cadă într-un soi de „viaţă dublă”. Cum trebuie înfruntat acest paradox?

Aceasta este o mare problemă. Valorile erau mult mai răspândite înainte, pentru că erau cunoscute în familie, în parohie şi acum nu se mai simt. Mie mi se pare că există un gol enorm în omenire, un gol de sens, şi asta se vede şi din rezultate: din creşterea numărului de violenţe, de sinucideri, de tineri care cad în vicii necunoscute mai înainte.

O panoramă sumbră…

Însă vreau să văd asta mai degrabă ca o oportunitate decât o dificultate: acest gol reclamă un mesaj serios. Creştinii trebuie să fie vigilenţi în a lua în serios acest gol şi a da un mesaj trăit, nu atât prin cuvinte. Din păcate, uneori se pare că trebuie să facem compromisuri, de ce? Pentru a menţine poziţia, pentru a face carieră… Nu sunt motivaţii pentru creştini, aşadar nu se pot face compromisuri. Radicalitatea evanghelică, la care face referinţă papa încontinuu, este un mesaj clar care astăzi poate să aibă impactul maxim asupra unei lumi care nu are niciun mesaj clar de dat. Există golul. În faţa acestei lipse de sens, cel care are un mesaj clar şi ştie să-l transmită cu o integritate a vieţii, are o posibilitate bună de a găsi teren fertil. Deci vreau să văd acest gol ca un timp pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte pentru a spune: „Creştinilor, treziţi-vă!”. Nu că mesajul nu mai valorează, ci creştinii care nu trăiesc autentic mesajul său. Deci trebuie să ne convertim. Cred că este o chemare la convertire.

(După Vatican Insider, 20 decembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.