Categorii

Benedict şi ceilalţi papi, Biserica imparţială (dar nu neutră)

Înainte de Benedict, a fost Pius. Strigătul solitar împotriva „măcelului inutil” pe care papa Giacomo Della Chiesa l-a ridicat neascultat în urmă cu o sută de ani în timp ce marele război secera victime peste victime, marchează începutul magisteriului de pace al pontifilor din secolul al XX-lea, dar a avut un precedent mai puţin cunoscut. De fapt, înainte de Benedict al XV-lea a fost Pius al IX-lea, care la 29 aprilie 1848 s-a chemat afară de la participarea la războiul împotriva Austriei cu armata sa – pe atunci papii încă aveau o armată – spunând: „Noi îmbrăţişăm toate neamurile, popoarele şi naţiunile cu studiu egal şi iubire paternală”.

În acea epocă marşul înapoi al papei Mastai a fost văzut de risorgimentali ca o trădare. Era în realitate germenul unei atitudini noi, cea a imparţialităţii (a nu se confunda cu neutralitatea), care avea să înceapă tocmai cu faimosul şi neascultatul apel din 1917. De atunci încoace, în faţa evidenţei de armamente tot mai puternice şi a masacrelor care implică în mod tot mai masiv populaţia civilă, papii au început să elaboreze adevărate „ofensive de pace”, în tentativa de a înlătura războaiele sau pentru a circumscrie daunele.

Există un fir roşu care leagă intervenţiile papale pentru pace începând de la Benedict al XV-lea până în zilele noastre. Acest fir roşu nu se referă numai la conţinuturile de fond, care văd Sfântul Scaun angajat pentru a favoriza soluţii negociate, pentru a încerca să se evite conflictele sau, odată ce acestea au izbucnit, încercând să salveze cel mai mare număr posibil de vieţi umane şi ţinând aşadar deschise canale de dialog cu toate părţile implicate. Există şi o continuitate făcută din oameni.

Unul dintre principalii colaboratori ai lui Benedict al XV-lea în timpul „Notei de Pace” a fost, de fapt, monseniorul Eugenio Pacelli. În 1939, abia devenit Pius al XII-lea, Pacelli a încercat să blocheze al doilea război mondial. La 24 august din acel an, când carele armate ale lui Adolf Hitler urmau să invadeze Polonia, Pius al XII-lea rosteşte un vestit radio-mesaj şi spune: „Nimic nu este pierdut cu pacea, totul poate să fie pierdut cu războiul!”. Va rămâne şi el neascultat. Pentru acel discurs, faţă de diferite propuneri care veniseră pe masa sa, papa Pacelli a ales schiţa redactată de substitutul de la Secretariatul de Stat, acel Giovanni Battista Montini care, devenit Paul al VI-lea, va trebui să facă faţă războiului din Vietnam printre presiunile intervenţioniste şi mişcările pacifiste adesea sub papucul Uniunii Sovietice.

Lui Ioan al XXIII-lea, primul care a scris o enciclică dedicată în întregime păcii (Pace in terris), i-a mers mai bine cu ocazia crizei bombelor din Cuba, în octombrie 1962, pentru că în acel caz niciunul dintre cei doi combatanţi nu voia să meargă realmente până la capăt. Şi aici se evidenţiază o altă realitate de care trebuie ţinut cont: pentru a avea vreo speranţă de succes, este necesar ca apelurile pentru pace ale papilor să fie făcute chiar de cineva dintre actorii influenţi de pe teren. S-a văzut asta şi în cazul lui Ioan Paul al II-lea. Rolul său a fost exaltat în timpul anilor Optzeci pentru lupta împotriva comunismului, când SUA lui Ronald Reagan insistau pentru o „sfântă alianţă” cu Vaticanul.

Dar doar după doi ani de la căderea Zidului din Berlin, când Wojtyła a cerut să nu se facă primul război din Golf, puterile occidentale care până cu puţin timp înainte ascultau de cuvintele pontifului venit de dincolo de Cortina de Fier pur şi simplu l-au ignorat. Acelaşi lucru s-a întâmplat în 2003, când deja bătrân, tremurând şi bolnav, Ioan Paul al II-lea i-a implorat pe acei „tineri” lideri europeni şi americani care nu cunoscuseră ca el oroarea ultimului conflict mondial, cerându-le să nu pornească din nou război împotriva lui Saddam Hussein. Încă o dată n-a fost luat în consideraţie.

Benedict al XVI-lea, care a perpetuat numele papei Della Chiesa, s-a aflat în faţa „războiului asimetric” produs de terorismul fundamentalist şi în primul său mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii din ianuarie 2006 a adresat un apel pentru dezarmarea nucleară, amintind că „într-un război nuclear n-ar exista învingători, ci numai victime” şi invitând fie „guvernele care în mod declarat sau ocult posedă arme nucleare, fie cele care intenţionează să-şi procure” să schimbe împreună direcţia.

În sfârşit Francisc, care n-a ezitat să aprofundeze ulterior linia predecesorilor expunându-se cu iniţiative precum scrisoarea adresată lui Putin din 2013 pentru a evita bombardamentele în Siria, însoţită de un post pentru pace, dar care a şi creat expresia „al treilea război mondial pe bucăţi”, afirmând că multele conflicte, cele cunoscute şi cele uitate, sunt ca nişte piese dintr-un puzzle care devin tot mai mari şi ne duc spre prăpastia conflictului total. Particularitatea papei argentinian se află în faptul de a fi insistat mereu, în mesajele şi intervenţiile sale, asupra plăgii traficului de armament şi a intereselor economice de nemărturisit şi enorme care-l însoţesc.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 18 iulie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.