Categorii

Audienţa generală de miercuri, 7 decembrie 2016

audienta-07122016Speranţa creştină – 1. Isaia 40: „Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu…”

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Începem astăzi o nouă serie de cateheze, despre tema speranţei creştine. Este foarte importantă, pentru că speranţa nu dezamăgeşte. Optimismul dezamăgeşte, speranţa nu! Avem atâta nevoie de ea, în aceste timpuri care apar întunecate, în care uneori ne simţim rătăciţi în faţa răului şi a violenţei care ne înconjoară, în faţa durerii atâtor fraţi ai noştri. Este nevoie de speranţă! Ne simţim rătăciţi şi chiar un pic descurajaţi, pentru că ne simţim neputincioşi şi ni se pare că acest întuneric nu se termină niciodată.

Dar nu trebuie să lăsăm ca speranţa să ne abandoneze, pentru că Dumnezeu cu iubirea sa merge cu noi. „Eu sper, pentru că Dumnezeu este alături de mine”: asta putem s-o spunem noi toţi. Fiecare dintre noi poate să spună: „Eu sper, am speranţă, pentru că Dumnezeu merge cu mine”. Merge şi mă duce de mână. Dumnezeu nu ne lasă singuri. Domnul Isus a învins răul şi ne-a deschis drumul vieţii.

Şi atunci, îndeosebi în acest timp al Adventului, care este timpul aşteptării, în care ne pregătim să primim încă o dată misterul mângâietor al Întrupării şi lumina Crăciunului, este important să reflectăm asupra speranţei. Să ne lăsăm învăţaţi de Domnul ce înseamnă a spera. Să ascultăm deci cuvintele din Sfânta Scriptură, începând cu profetul Isaia,  marele profet al Adventului, marele mesager al speranţei.

În partea a doua a cărţii sale, Isaia se adresează poporului cu o veste de mângâiere:

„Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu!”, spune Dumnezeul vostru.

„Vorbiţi la inimă Ierusalimului

şi spuneţi-i că suferinţa lui s-a terminat,

că nelegiuirea sa a fost răscumpărată […]

Un glas strigă:

”În pustiu pregătiţi calea Domnului,

îndreptaţi în loc neumblat o cale pentru Dumnezeul nostru!

Orice vale să fie înălţată,

orice munte şi orice deal vor fi nivelate,

ce este strâmb va fi îndreptat, iar ce este colţuros va fi netezit”.

Atunci se va descoperi gloria Domnului

şi toate făpturile vor vedea împreună,

căci gura Domnului a vorbit (40,1-2.3-5).

Dumnezeu Tatăl mângâie ridicând mângâietori, cărora le cere să încurajeze poporul, pe fiii săi, vestind că s-a terminat suferinţa, s-a terminat durerea, şi păcatul a fost iertat. Asta e ceea ce vindecă inima chinuită şi înspăimântată. De aceea profetul cere să se pregătească pentru Domnul calea, deschizându-se la darurile sale şi la mântuirea sa.

Mângâierea, pentru popor, începe cu posibilitatea de a merge pe calea lui Dumnezeu, o cale nouă, îndreptată şi practicabilă, o cale care trebuie pregătită în deşert, aşa încât să poată fi străbătut şi să se întoarcă în patrie. Pentru că poporul căruia i se adresează profetul trăia tragedia exilului din Babilonia, şi acum aude în schimb spunându-i-se că se va putea întoarce în ţara sa, pe un drum făcut comod şi larg, fără văi şi munţi care fac obositor drumul, un drum nivelat în deşert. Aşadar a pregăti drumul înseamnă a pregăti un drum de mântuire şi de eliberare de orice obstacol şi piedică.

Exilul a fost un moment dramatic în istoria lui Israel, când poporul a pierdut totul. Poporul a pierdut patria, libertatea, demnitatea, şi chiar încrederea în Dumnezeu. Se simţea abandonat şi fără speranţă. În schimb, iată apelul profetului care redeschide inima la credinţă. Deşertul este un loc în care este greu de trăit, dar chiar acolo acum se va putea merge pentru a se întoarce nu numai în patrie, ci a se întoarce la Dumnezeu şi a spera şi a zâmbi din nou. Când noi suntem în întuneric, în dificultăţi nu vine zâmbetul, şi tocmai speranţa e cea care ne învaţă să zâmbim pentru a găsi acel drum care conduce la Dumnezeu. Unul dintre primele lucruri care li se întâmplă persoanelor care se despart de Dumnezeu este că sunt persoane fără zâmbet. Probabil sunt capabile să facă un mare râset, fac un râset după altul, o glumă, un râset… dar lipseşte zâmbetul! Zâmbetul îl dă numai speranţa: este zâmbetul speranţei de a-l găsi pe Dumnezeu.

Viaţa este adesea un deşert, este greu de mers în  viaţă, dar dacă ne încredinţăm lui Dumnezeu poate să devină frumoasă şi largă ca o autostradă. E suficient a nu pierde niciodată speranţa, e suficient a continua să credem, mereu, în pofida a toate. Când noi ne aflăm în faţa unui copil, probabil că putem avea atâtea probleme şi atâtea dificultăţi, dar ne vine dinăuntru zâmbetul, pentru că ne aflăm în faţa speranţei: un copil este o speranţă! Şi aşa trebuie să ştim să vedem în viaţă drumul speranţei care ne face să-l găsim pe Dumnezeu, Dumnezeu care s-a făcut Prunc pentru noi. Şi ne va face să zâmbim, ne va da totul!

Tocmai aceste cuvinte ale lui Isaia sunt folosite apoi de Ioan Botezătorul în predica sa care invita la convertire. Spunea aşa: „Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului” (Mt 3,3). Este un glas care strigă acolo unde pare că nimeni nu poate să asculte – dar cine poate să asculte în pustiu? – care strigă în rătăcirea datorată crizei de credinţă. Noi nu putem nega că lumea de astăzi este în criză de credinţă. Se spune: „Eu cred în Dumnezeu, sunt creştin” – „Eu sunt de religia aceea…”. Dar viaţa ta este foarte departe de a unui creştin; este foarte departe de Dumnezeu! Religia, credinţa a căzut într-o expresie: „Eu cred?” – „Da!”. Dar aici e vorba de a ne întoarce la Dumnezeu, de a converti inima la Dumnezeu şi de a merge pe acest drum pentru a-l găsi. El ne aşteaptă. Aceasta este predica lui Ioan Botezătorul: a pregăti. A pregăti întâlnirea cu acest Prunc care ne va reda zâmbetul. Israeliţii, când Botezătorul anunţă venirea lui Isus, este ca şi cum ar fi încă în exil, pentru că sunt sub dominaţia romană, care îi face străini în însăşi patria lor, conduşi de ocupanţi puternici care decid cu privire la vieţilor lor. Însă adevărata istorie nu este aceea făcută de cei puternici, ci aceea făcută de Dumnezeu împreună cu cei mici ai săi. Adevărata istorie – aceea care va rămâne în veşnicie – este aceea pe care o scrie Dumnezeu cu cei mici ai săi: Dumnezeu cu Maria, Dumnezeu cu Isus, Dumnezeu cu Iosif, Dumnezeu cu cei mici. Acei mici şi simpli pe care-i găsim în jurul lui Isus care se naşte: Zaharia şi Elisabeta, bătrâni şi marcaţi de sterilitate, Maria, tânără fată fecioară logodită cu Iosif, păstorii, care erau dispreţuiţi şi nu contau nimic. Sunt cei mici, făcuţi mari de credinţa lor, cei mici care ştiu să continue să spere. Şi speranţa este virtutea celor mici. Cei mari, cei satisfăcuţi nu cunosc speranţa; nu ştiu ce anume este.

Ei, cei mici cu Dumnezeu, cu Isus, sunt cei care transformă deşertul exilului, al singurătăţii disperate, al suferinţei, într-un drum nivelat pe care să se meargă pentru a întâlni gloria Domnului. Şi ajungem la aşadar: să lăsăm să fim învăţaţi ce este speranţa. Să aşteptăm încrezători venirea Domnului şi oricare ar fi deşertul din vieţile noastre – fiecare ştie în ce deşert merge – va deveni o grădină înflorită. Speranţa nu dezamăgeşte!

______________

APEL

În zilele următoare sunt două Zile importante promovate de Naţiunile Unite: cea împotriva corupţiei – la 9 decembrie – şi cea pentru drepturile umane – 10 decembrie –. Sunt două realităţi extrem de legate: corupţia este aspectul negativ de combătut, începând de la conştiinţa personală şi veghind asupra domeniilor din viaţa civilă, în special asupra celor care sunt în pericol mai mare; drepturile umane sunt aspectul pozitiv, care trebuie promovat cu hotărâre mereu reînnoită, pentru ca nimeni să nu fie exclus de recunoaşterea efectivă a drepturilor fundamentale ale persoanei umane. Domnul să ne susţină în această dublă angajare.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.