Categorii

Audienţa generală de miercuri, 6 iunie 2018

Cateheze despre Mir sau Confirmaţiune – 3. Pentru creşterea Bisericii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuând reflecţia despre sacramentul Mirului, să analizăm efectele pe care Duhul Sfânt le formează în cei miruiţi, făcându-i să devină, la rândul lor, un dar pentru ceilalţi. Duhul Sfânt este un dar. Amintim că atunci când episcopul ne dă ungerea cu untdelemn, spune: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. Acel dar al Duhului Sfânt intră în noi şi face să rodească, pentru ca noi să-l putem da altora. Mereu a primi pentru a da: niciodată a primi şi a ţine lucrurile înăuntru, ca şi cum sufletul ar fi o cămară. Nu: mereu a primi pentru a da. Harurile lui Dumnezeu se primesc pentru a le da altora. Aceasta este viaţa creştinului. Aşadar, este propriu Duhului Sfânt să ne descentreze de eu-l nostru pentru a ne deschide la acel „noi” al comunităţii: a primi pentru a da. Nu noi suntem în centru: noi suntem un instrument al acelui dar pentru alţii.

Completând în botezaţi asemănarea cu Cristos, Mirul îi uneşte mai puternic ca mădulare vii ale trupului mistic al Bisericii (cf. Ritualul Mirului, nr. 25). Misiunea Bisericii în lume continuă prin aportul tuturor celor care fac parte din ea. Cineva crede că în Biserică există stăpâni: papa, episcopii, preoţii, şi apoi sunt ceilalţi. Nu: Biserica suntem toţi! Şi toţi avem responsabilitatea de a ne sfinţi unul pe altul, de a avea grijă de alţii. Biserica suntem noi toţi. Fiecare are munca sa în Biserică, dar toţi suntem Biserica. De fapt, trebuie să ne gândim la Biserică precum la un organism viu, compus din persoane pe care le cunoaştem şi cu care mergem, şi nu ca la o realitate abstractă şi îndepărtată. Biserica suntem noi care mergem, Biserica suntem noi care suntem astăzi în această piaţă. Noi: aceasta este Biserica. Mirul leagă cu Biserica universală răspândită pe tot pământul, implicându-i însă activ pe cei miruiţi în viaţa Bisericii particulare la care aparţin, având în frunte pe episcop, care este succesorul apostolilor.

Pentru aceasta episcopul este slujitorul originar al Mirului (cf. Lumen gentium, 26), pentru că el inserează în Biserică pe cel miruit. Faptul că, în Biserica latină, acest sacrament este conferit în mod obişnuit de episcop evidenţiază „efectul său de a uni mai strâns cu Biserica, cu originile sale apostolice şi cu misiunea de a-l mărturisi pe Cristos, pe cei care-l primesc” (Catehismul Bisericii Catolice, 1313).

Şi această încorporare eclezială este bine semnificată de semnul de pace care încheie ritul miruirii. De fapt, episcopul spune fiecărui miruit: „Pacea să fie cu tine”. Amintind salutul lui Cristos adresat discipolilor în seara de Paşte, plină de Duh Sfânt (cf. In 20,19-23) – am auzit –, aceste cuvinte luminează un gest care „exprimă comuniunea eclezială cu episcopul şi cu toţi credincioşii” (cf. CBC, 1301). Noi, la Mir, îl primim pe Duhul Sfânt şi pacea: acea pace pe care trebuie s-o dăm celorlalţi. Dar să ne gândim: fiecare să se gândească la propria comunitate parohială, de exemplu. Este ceremonia Mirului şi apoi ne dăm pacea: episcopul o dă celui miruit şi apoi la Liturghie o schimbăm între noi. Asta înseamnă armonie, înseamnă caritate între noi, înseamnă pace. Dar apoi ce se întâmplă? Ieşim şi începem să vorbim de rău despre alţii, să-i „jumulim” pe alţii. Încep bârfele. Şi bârfele sunt războaie. Asta nu merge! Dacă noi am primit semnul păcii cu forţa Duhului Sfânt, trebuie să fim bărbaţi şi femei ai păcii şi nu să distrugem, cu limba, pacea pe care a făcut-o Duhul. Sărmanul Duh Sfânt, ce muncă are cu noi, cu acest obicei al bârfirii! Gândiţi-vă bine: bârfirea nu este o lucrare a Duhului Sfânt, nu este o lucrare a unităţii Bisericii. Bârfirea distruge ceea ce face Dumnezeu. Dar vă rog: să încetăm să mai bârfim!

Mirul se primeşte o singură dat, însă dinamismul spiritual provocat de sfânta ungere este perseverent în timp. Nu vom termina niciodată să împlinim mandatul de a răspândi pretutindeni buna mireasmă a unei vieţi sfinte, inspirate de simplitatea fascinată a Evangheliei.

Nimeni nu primeşte Mirul numai pentru sine însuşi, ci pentru a coopera la creşterea spirituală a celorlalţi. Numai astfel, deschizându-ne şi ieşind din noi înşine pentru a-i întâlni pe fraţi, putem cu adevărat să creştem şi numai să ne înşelăm că facem asta. De fapt, ceea ce primim în dar de la Dumnezeu trebuie să fie dăruit – darul este pentru a dărui – pentru ca să fie rodnic, şi nu în schimb îngropat din cauza temerilor egoiste, aşa cum învaţă parabola talanţilor (cf. Mt 25,14-30). Şi sămânţa, când noi avem sămânţa în mână, dar nu este pentru a o pune acolo, în dulap, a o lăsa acolo: este pentru a o semăna. Darul Duhului Sfânt trebuie să-l dăm comunităţii. Îi îndemn pe cei miruiţi să nu „închidă în cuşcă” pe Duhul Sfânt, să nu opună rezistenţă Vântului care suflă pentru a-i împinge să meargă în libertate, să nu înăbuşe Focul arzător al carităţii care duce la consumarea vieţii pentru Dumnezeu şi pentru fraţi. Fie ca Duhul Sfânt să ne dăruiască nouă tuturor curajul apostolic de a comunica Evanghelia, cu faptele şi cuvintele, dar cuvintele bune: acelea care edifică. Nu cuvintele bârfelor care distrug. Vă rog, când ieşiţi din biserică gândiţi-vă că pacea primită este pentru a o da celorlalţi: nu pentru a o distruge cu bârfirea. Nu uitaţi asta.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.