Categorii

Audienţa generală de miercuri 5 septembrie 2018

Cateheze despre porunci – 7. Ziua de odihnă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Călătoria prin Decalog ne duce astăzi la porunca despre ziua de odihnă. Pare o poruncă uşoară de împlinit, dar este o impresie greşită. A ne odihni cu adevărat nu este simplu, pentru că există odihnă falsă şi odihnă adevărată. Cum putem să le recunoaştem?

Societatea de astăzi este însetată de distracţii şi vacanţe. Industria distracţiei este destul de înfloritoare şi publicitatea desenează lumea ideală ca un mare parc de joacă unde toţi se distrează. Conceputul de viaţă dominant astăzi nu are baricentrul în activitate şi în angajare ci în evadare. A câştiga pentru a se distra, a fi satisfăcut. Imaginea-model este aceea a unei persoane de succes care îşi poate permite spaţii de plăcere ample şi diferite. Însă această mentalitate face să se alunece spre insatisfacţia unei existenţe anesteziate de distracţie care nu este odihnă, ci alienare şi fugă de realitate. Omul nu s-a odihnit niciodată aşa de mult ca astăzi, şi totuşi omul n-a experimentat atâta gol ca astăzi! Posibilitatea de a se distra, de a merge în afară, croazierele, călătoriile, atâtea lucruri nu-ţi dau plinătatea inimii. Mai mult: nu-ţi dau odihna.

Cuvintele din Decalog caută şi găsesc inima problemei, aruncând o lumină diferită asupra a ce este odihna. Porunca are un element special: furnizează o motivaţie. Odihna în numele Domnului are un motiv precis: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul şi marea şi tot ceea ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de sabat şi a sfinţit-o” (Ex 20,11).

Asta trimite la sfârşitul creaţiei, când Dumnezeu spune: „Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune” (Gen 1,31). Şi atunci începe ziua de odihnă, care este bucuria lui Dumnezeu pentru ceea ce a creat. Este ziua contemplaţiei şi a binecuvântării.

Aşadar ce este odihna conform acestei porunci? Este momentul contemplaţiei, este momentul laudei, nu al evadării. Este timpul pentru a privi realitatea şi a spune: cât de frumoasă este viaţa! Odihnei ca fugă de realitate Decalogul îi opune odihna ca binecuvântare a realităţii. Pentru noi creştinii, centrul zilei Domnului, duminica, este Euharistia, care înseamnă „aducere de mulţumire”. Este ziua pentru a-i spune lui Dumnezeu: mulţumim, Doamne, pentru viaţă, pentru milostivirea ta, pentru toate darurile tale. Duminica nu este ziua pentru a şterge toate celelalte zile ci pentru a le aminti, a le binecuvânta şi a face pace cu viaţa. Câţi oameni care au atâta posibilitate de a se distra şi nu trăiesc în pace cu viaţa! Duminica este ziua pentru a face pace cu viaţa, spunând: viaţa este preţioasă; nu este uşoară, uneori este dureroasă, dar este preţioasă.

A fi introduşi în odihna autentică este o lucrare a lui Dumnezeu în noi, dar cere să ne îndepărtăm de blestem şi de fascinaţia sa (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 83). De fapt, a apleca inima în faţa nefericirii, subliniind motive de nemulţumire este foarte uşor. Binecuvântarea şi bucuria implică o deschidere la bine care este o mişcare adultă a inimii. Binele este iubitor şi nu se impune niciodată. Trebuie ales.

Pacea se alege, nu se poate impune şi nu se găseşte din întâmplare. Îndepărtându-se de profunzimile amare ale inimii sale, omul are nevoie să facă pace cu acele lucruri de care el fuge. Este necesar să ne reconciliem cu propria istorie, cu faptele care nu se acceptă, cu părţile dificile ale propriei existenţe. Eu vă întreb: fiecare dintre voi s-a reconciliat cu propria istorie? O întrebare pentru a gândi: eu, m-am reconciliat cu istoria mea? De fapt, adevărata pace nu înseamnă a schimba propria istorie ci a o primi, a o valoriza, aşa cum a fost ea.

De câte ori am întâlnit creştini bolnavi care ne-au mângâiat cu o seninătate care nu se află în iubitorii de petrecere şi în hedonişti! Şi am văzut persoane umile şi sărace bucurându-se de mici haruri cu o fericire care era pătrunsă de veşnicie.

Spune Domnul în Deuteronom: „am pus înaintea voastră viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi descendenţa ta” (30,19). Această alegere este „fiat”-ul Fecioarei Maria, este o deschidere la Duhul Sfânt care ne pune pe urmele lui Cristos, Cel care se încredinţează Tatălui în momentul cel mai dramatic şi astfel porneşte pe calea care duce la înviere.

Când devine frumoasă viaţa? Când începem să gândim bine despre ea, oricare ar fi istoria noastră. Când îşi face drum darul unei îndoieli: aceea că totul este har[1] şi acel gând sfânt fărâmiţează zidul interior al insatisfacţiei inaugurând odihna autentică. Viaţa devine frumoasă când se deschide inima la Providenţă şi se descoperă adevărat ceea ce spune Psalmul: „Numai în Dumnezeu îşi află liniştea sufletul meu” (62,2). Este frumoasă această frază din Psalm: „Numai în Dumnezeu îşi află liniştea sufletul meu”.

Franciscus

[1] Aşa cum ne aminteşte sfânta Tereza a Pruncului Isus, preluată de G. Bernanos, Diario di un curato di campagna, Milano 1965, 270.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.