Categorii

Audienţa generală de miercuri 4 mai 2016

Audienta-0405201617. Oiţa rătăcită (cf. Lc 15,1-7)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cunoaştem toţi imaginea Bunului Păstor care ia pe umeri oiţa rătăcită. Din totdeauna această icoană reprezintă grija lui Isus faţă de păcătoşi şi milostivirea lui Dumnezeu care nu se resemnează să piardă pe nimeni. Parabola este relatată de Isus pentru a face să se înţeleagă că apropierea sa de păcătoşi nu trebuie să scandalizeze, ci dimpotrivă să provoace în toţi o reflecţie serioasă despre modul în care trăim credinţa noastră. Relatarea are pe de o parte pe păcătoşii care se apropie de Isus pentru a-l asculta şi pe de altă parte pe învăţătorii legii, pe cărturarii suspicioşi care se depărtează de El datorită acestui comportament al său. Se depărtează pentru că Isus se apropia de păcătoşi. Aceştia erau orgolioşi, erau mândri, se credeau drepţi.

Parabola se desfăşoară în jurul a trei personaje: păstorul, oaia rătăcită şi restul turmei. Însă cel care acţionează este numai păstorul, nu oile. Deci păstorul este singurul protagonist adevărat şi totul depinde de el. O întrebare introduce parabola: „Cine dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi umblă după cea pierduta până când o găseşte?” (v. 4). Este vorba de un paradox care induce să ne îndoim de acţiunea păstorului: este înţelept a părăsi pe cele nouăzeci şi nouă pentru o singură oaie? Şi mai mult încă, nu în siguranţa unui staul ci în deşert? Conform tradiţiei biblice deşertul este loc de moarte unde este greu de găsit mâncare şi apă, fără adăpost şi în voia fiarelor şi a tâlharilor. Ce pot face nouăzeci şi nouă de oi lipsite de apărare? Oricum paradoxul continuă spunând că păstorul, după ce a găsit oaia, „o pune pe umerii săi bucurându-se şi, venind acasă, îi cheamă pe prieteni şi pe vecini spunându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine»” (v. 6). Deci pare că păstorul nu se întoarce în deşert pentru a recupera toată turma! Îndreptat spre acea unică oaie pare să le uite pe celelalte nouăzeci şi nouă. Dar în realitate nu este aşa. Învăţătura pe care Isus vrea să ne-o dea este mai degrabă că nicio oaie nu poate să se piardă. Domnul nu se poate resemna cu faptul că şi o singură persoană poate să se piardă. Acţiunea lui Dumnezeu este aceea a celui care merge în căutarea fiilor pierduţi pentru a face după aceea sărbătoare şi a se bucura cu toţi pentru regăsirea lor. Este vorba despre o dorinţă de nestăpânit: nici măcar nouăzeci şi nouă de oi nu pot să-l oprească pe păstor şi să-l ţină închis în staul. El ar putea să raţioneze astfel: „Fac bilanţul: am nouăzeci şi nouă de oi, am pierdut una, dar nu este o mare pierdere”. În schimb el merge s-o caute pe aceea, pentru că fiecare este foarte importantă pentru el şi aceea este cea mai nevoiaşă, cea mai abandonată, cea mai rebutată; şi el merge ca s-o caute. Suntem cu toţii înştiinţaţi: milostivirea faţă de păcătoşi este stilul cu care acţionează Dumnezeu şi faţă de această milostivire El este în mod absolut fidel: nimic şi nimeni nu va putea să-l abată de la voinţa sa de mântuire. Dumnezeu nu cunoaşte cultura noastră actuală a rebutului, în Dumnezeu asta nu intră. Dumnezeu nu rebutează nicio persoană; Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, îi caută pe toţi: unul câte unul! El nu cunoaşte acest cuvânt „a rebuta pe oameni”, pentru că este în întregime iubire şi în întregime milostivire.

Turma Domnului este mereu pe drum: nu-l are pe Domnul, nu poate să aibă iluzia că-l închidem în schemele noastre şi în strategiile noastre. Păstorul va fi găsit acolo unde este oaia pierdută. Deci Domnul trebuie căutat acolo unde El vrea să ne întâlnească, nu unde pretindem noi să-l găsim! În niciun alt mod nu se va putea reîntregi turma decât urmând calea trasată de milostivirea păstorului. În timp ce el caută oaia pierdută, el le provoacă pe cele nouăzeci şi nouă pentru ca să participe la reunificarea turmei. Aşadar nu numai oaia purtată pe umeri, ci toată turma îl va urma pe păstor până la casa lui pentru a face sărbătoare cu „prietenii şi vecinii”.

Ar trebui să reflectăm adesea asupra acestei parabole, pentru că în comunitatea creştină există mereu cineva care lipseşte şi a plecat lăsând locul gol. Uneori acest lucru este descurajant şi ne face să credem că este o pierdere inevitabilă, o boală fără remediu. Atunci suntem în pericol de a ne închide într-un staul, unde nu va fi mirosul oilor, ci miros urât! Şi creştinii? Nu trebuie să fim închişi, pentru că vom avea mirosul urât al lucrurilor închise. Niciodată! Trebuie să ieşim şi să nu ne închidem în noi înşine, în comunităţile mici, în parohie, considerându-ne „drepţi”. Asta se întâmplă atunci când lipseşte elanul misionar care ne face să-i întâlnim pe ceilalţi. În viziunea lui Isus nu există oi pierdute definitiv, ci numai oi care trebui regăsite. Asta trebuie s-o înţelegem bine: pentru Dumnezeu nimeni nu este pierdut definitiv. Niciodată! Până în ultimul moment, Dumnezeu ne caută. Gândiţi-vă la tâlharul cel bun; dar numai în viziunea lui Isus nimeni nu este pierdut definitiv. De aceea perspectiva este în întregime dinamică, deschisă, stimulantă şi creativă. Ne face să ieşim în căutare pentru a întreprinde un drum de fraternitate. Nicio distanţă nu-l poate ţine departe pe păstor; şi nicio turmă nu poate renunţa la un frate. A-l găsi pe cel care s-a pierdut este bucuria păstorului şi a lui Dumnezeu, dar este şi bucuria întregii turme! Noi toţi suntem oi regăsite şi adunate de milostivirea Domnului, chemaţi să adunăm împreună cu El întreaga turmă!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.