Categorii

Audienţa generală de miercuri, 29 martie 2017

Speranţa creştină – 16. Speranţa împotriva oricărei speranţe (cf. Rom 4,16-25)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Textul din Scrisoarea către Romani a sfântului Paul pe care tocmai l-am ascultat ne oferă un mare dar. De fapt, suntem obişnuiţi să recunoaştem în Abraham pe părintele nostru în credinţă; astăzi apostolul ne face să înţelegem că Abraham este pentru noi părinte în speranţă; nu numai părinte al credinţei, ci părinte în speranţă. Şi asta pentru că în viaţa sa putem percepe o vestire a Învierii, a vieţii noi care învinge răul şi moartea însăşi.

În text se spune că Abraham a crezut în Dumnezeu „care dă viaţă celor morţi şi cheamă la fiinţă cele ce nu sunt” (Rom 4,17); şi apoi se precizează: „Şi, fără a slăbi în credinţă, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum – avea aproape o sută de ani – şi nici la sânul neroditor al Sarei” (Rom 4,19). Iată, aceasta este experienţa pe care suntem chemaţi s-o trăim şi noi. Dumnezeul care se revelează lui Abraham este Dumnezeul care mântuieşte, Dumnezeu care ne scoate din disperare şi din moarte, Dumnezeul care cheamă la viaţă. În viaţa lui Abraham totul devine un imn adus Dumnezeului care eliberează şi regenerează, totul devine profeţie. Şi devine astfel pentru noi, pentru noi care acum recunoaştem şi celebrăm împlinirea a toate acestea în misterul Paştelui. De fapt, Dumnezeu „l-a înviat din morţi pe Domnul nostru Isus Cristos” (Rom 4,24), pentru ca şi noi să putem trece în El de la moarte la viaţă. Şi cu adevărat atunci Abraham se poate declara „părinte al multor popoare”, deoarece străluceşte ca vestire a unei omeniri – noi –, răscumpărată din păcat şi din moarte şi introdusă o dată pentru totdeauna în îmbrăţişarea iubirii lui Dumnezeu.

În acest moment Paul ne ajută să clarificăm legătura foarte strânsă între credinţă şi speranţă. De fapt, el afirmă că Abraham, „sperând împotriva oricărei speranţe, a crezut” (Rom 4,18). Speranţa noastră nu se sprijină pe raţionamente, previziuni şi asigurări umane; şi se manifestă acolo unde nu mai este speranţă, unde nu mai este nimic în care să sperăm, exact cum s-a întâmplat pentru Abraham, în faţa morţii sale iminente şi a sterilităţii soţiei sale Sara. Era sfârşitul pentru ei, nu puteau avea copii şi acolo, în acea situaţie, Abraham a crezut şi a avut speranţă împotrivă oricărei speranţe. Şi acest lucru este mare! Marea speranţă se înrădăcinează în credinţă şi tocmai pentru aceasta este capabilă să meargă dincolo de orice speranţă. Da, pentru că nu se întemeiază pe cuvântul nostru, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, şi în acest sens suntem chemaţi să urmăm exemplul lui Abraham, care, deşi în faţa clarităţii unei realităţi care pare destinată morţii, se încrede în Dumnezeu, „convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o şi împlinească” (Rom 4,21). Mi-ar plăcea să vă pun o întrebare: noi, noi toţi, suntem convinşi de acest lucru? Suntem convinşi că Dumnezeu ne iubeşte şi că tot ceea ce ne-a promis este dispus să ducă la împlinire? Dar, părinte, cât trebuie să plătim pentru asta? „Este un preţ de plătit: deschiderea inimii”. Deschideţi inimile voastre şi această forţă a lui Dumnezeu va duce înainte şi va face lucruri miraculoase şi vă va învăţa ce este speranţa. Acesta este unicul preţ: deschiderea inimii la credinţă şi El va face restul.

Acesta este paradoxul şi în acelaşi timp elementul cel mai puternic, cel mai înalt al speranţei noastre! O speranţă întemeiată pe o promisiune care din punct de vedere uman pare nesigură şi imprevizibilă, dar care nu dispare nici măcar în faţa morţii, când cel care promite este Dumnezeul învierii şi al vieţii. Acest lucru nu-l promite unul oarecare! Cel care promite este Dumnezeul învierii şi al vieţii.

Iubiţi fraţi şi surori, să cerem astăzi Domnului harul de a rămâne întemeiaţi nu atât pe siguranţele noastre, pe capacităţile noastre, ci pe speranţa care provine din promisiunea lui Dumnezeu, ca adevăraţi fii ai lui Abraham. Când Dumnezeu promite, duce la împlinire ceea ce promite. Niciodată nu poate să nu-şi respecte promisiunea. Şi atunci viaţa noastră va asuma o lumină nouă, având conştiinţa că Acela care l-a înviat pe Fiul său ne va învia şi pe noi şi ne va face cu adevărat una cu El, împreună cu toţi fraţii noştri în credinţă. Noi toţi credem. Astăzi suntem cu toţii în piaţă, îl lăudăm pe Domnul, vom cânta Tatăl Nostru, apoi vom primi binecuvântarea… Dar asta trece. Însă aceasta este şi o promisiune de speranţă. Dacă noi astăzi avem inima deschisă, vă asigur că noi toţi ne vom întâlni în piaţa din cer care nu trece niciodată pentru totdeauna. Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu şi aceasta este speranţa noastră, dacă noi deschidem inimile noastre. Mulţumesc. 

_____________

APEL

Sunt bucuros să salut delegaţia de administraţii irakiene compusă din reprezentanţi ai diferitelor grupuri religioase, însoţită de Eminenţa Sa cardinalul Tauran, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios. Bogăţia iubitei naţiuni irakiene se află tocmai în acest mozaic care reprezintă unitatea în diversitate, forţa în unire, prosperitatea în armonie. Iubiţi fraţi, vă încurajez să mergeţi înainte pe acest drum şi invit să ne rugăm pentru ca Irakul să găsească în reconcilierea şi în armonia dintre diferitele sale componente etnice şi religioase pacea, unitatea şi prosperitatea. Gândul meu se îndreaptă spre populaţiile civile prinse în cartierele occidentale din Mosul şi la refugiaţii din cauza războiului, cu care mă simt unit în suferinţă, prin rugăciune şi apropiere spirituală. Exprimând durere profundă pentru victimele conflictului sângeros, reînnoiesc tuturor apelul de a se angaja cu toate forţele în protejarea civililor, ca obligaţie imperativă şi urgentă.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.