Categorii

Audienţa generală de miercuri 28 octombrie 2015

Audienta-28102015Audienţă generală interreligioasă

Cu ocazia celei de-a 50 aniversări a promulgării declaraţiei conciliare „Nostra aetate”

Cuvintele Sfântului Părinte adresate bolnavilor şi neputincioşilor reuniţi în Aula „Paul al VI-lea” la începutul audienţei generale

Bună ziua tuturor! Voi sunteţi aici astăzi nu pentru că v-am pus în închisoare, ci pentru că vremea este urâtă şi ploua. Acum cred a stat dar este instabilă, aşa încât voi sunteţi mai comozi şi liniştiţi şi puteţi vedea audienţa pe ecran. Şi eu voi spune celor care sunt în piaţă că voi sunteţi aici şi astfel ne salutăm şi suntem cu toţii împreună. Vă rog să vă rugaţi pentru mine şi eu mă rog pentru voi.

Puteţi să-i oferiţi lui Isus durerile bolii: bolile sunt urâte toate, toate; putem să le oferim lui Isus şi să mergem înainte şi să cerem harul, în tristeţe şi în dureri, să nu pierdem speranţa. Speranţa care ne va da bucuria.

Acum să ne rugăm împreună Bucură-te Marie şi vă dau binecuvântarea [Bucură-te Marie]

Audienţă frumoasă de aici şi rugaţi-vă pentru mine!

__________________________

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

La audienţele generale sunt adesea persoane sau grupuri care aparţin altor religii; dar astăzi această prezenţă este cu totul deosebită, pentru a aminti împreună a 50-a aniversare a declaraţiei Conciliului al II-lea din Vatican Nostra aetate despre raporturile Bisericii catolice cu religiile necreştine. Această temă era puternic la inima fericitului Papă Paul al VI-lea, care deja la sărbătoarea Rusaliilor din anul dinaintea încheierii Conciliului a instituit Secretariatul pentru necreştini, astăzi Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios. De aceea exprim recunoştinţa mea şi salutul meu călduros de bun-venit persoanelor şi grupurilor din diferite religii, care astăzi au voit să fie prezenţi, în special celor care au venit de departe.

Conciliul al II-lea din Vatican a fost un timp extraordinar de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru a reînnoi privirea Bisericii catolice asupra sieşi şi asupra lumii. O lectură a semnelor timpurilor în vederea unei actualizări orientate de o dublă fidelitate: fidelitate faţă de tradiţia eclezială şi fidelitate faţă de istoria bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru. De fapt, Dumnezeu, care s-a revelat în creaţie şi în istorie, care a vorbit prin intermediul profeţilor şi în mod deplin în Fiul său făcut om (cf. Evr 1,1), se adresează inimii şi spiritului fiecărei fiinţe umane care caută adevărul şi căile pentru a-l practica.

Mesajul declaraţiei Nostra aetate este mereu actual. Amintesc pe scurt câteva puncte:

– interdependenţa crescândă a popoarelor (cf. nr. 1);

– căutarea umană a unui sens al vieţii, al suferinţei, al morţii, întrebări care însoţesc mereu drumul nostru (cf. nr. 1);

– originea comună şi destinul comun al omenirii (cf. nr. 1);

– unicitatea familiei umane (cf. nr. 1);

– religiile ca o căutare a lui Dumnezeu sau a Absolutului, în cadrul diferitelor etnii şi culturi (cf. nr. 1);

– privirea binevoitoare şi atentă a Bisericii asupra religiilor: ea nu respinge nimic din ceea ce este frumos şi adevărat în ele (cf. nr. 2);

– Biserica priveşte cu stimă pe credincioşii din toate religiile, apreciind angajarea lor spirituală şi morală (cf. nr. 3);

– Biserica, deschisă la dialogul cu toţi, este în acelaşi timp fidelă faţă de adevărurile în care crede, începând de la acela că mântuirea oferită tuturor îşi are originea sa în Isus, unic Mântuitor, şi că Duhul Sfânt este în acţiune, ca izvor de pace şi iubire.

Sunt multe evenimentele, iniţiativele, raporturile instituţionale sau personale cu religiile necreştine din aceşti ultimi cincizeci de ani, şi este greu să le amintim pe toate. Un eveniment deosebit de semnificativ a fost Întâlnirea de la Assisi din 27 octombrie 1986. Ea a fost voită şi promovată de sfântul Ioan Paul al II-lea, care cu un an înainte, deci acum treizeci de ani, adresându-se tinerilor musulmani la Casablanca dorea ca toţi cei care cred în Dumnezeu să favorizeze prietenia şi unirea dintre oameni şi popoare (19 august 1985). Flacăra, aprinsă la Assisi, s-a extins în toată lumea şi constituie un permanent semn de speranţă.

O recunoştinţă specială faţă de Dumnezeu merită adevărata transformare pe care a avut-o în aceşti 50 de ani raportul dintre creştini şi evrei. Indiferenţa şi opoziţia s-au schimbat în colaborare şi bunăvoinţă. Din duşmani şi străini am devenit prieteni şi fraţi. Conciliul, cu declaraţia Nostra aetate, a trasat calea: „da” pentru redescoperirea rădăcinilor ebraice ale creştinismului; „nu” pentru orice formă de antisemitism şi condamnare a oricărei injurii, discriminări şi persecuţii care derivă din ea. Cunoaşterea, respectul şi stima reciproce constituie calea care, dacă este valabilă în mod special pentru relaţia cu evreii, este valabilă în mod analog şi pentru raporturile cu celelalte religii. Mă gândesc îndeosebi la musulmani, care – aşa cum aminteşte Conciliul – „îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu şi existent în sine, îndurător şi atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, care a vorbit oamenilor” (Nostra aetate, 3). Ei se referă la paternitatea lui Abraham, îl venerează pe Isus ca profet, o cinstesc pe Mama sa fecioară, Maria, aşteaptă ziua judecăţii şi practică rugăciunea, pomenile şi postul (cf. ibid.).

Dialogul de care avem nevoie nu poate decât să fie deschis şi respectuos şi atunci se revelează rodnic. Respectul reciproc este condiţie şi, în acelaşi timp, scop al dialogului interreligios: a respecta dreptul altuia la viaţă, la integritatea fizică, la libertăţile fundamentale, adică libertate de conştiinţă, de gândire, de exprimare şi de religie.

Lumea priveşte la noi cei care credem, ne îndeamnă să colaborăm între noi şi cu bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă care nu practică nicio religie, ne cere răspunsuri efective cu privire la numeroase teme: pacea, foamea, mizeria care chinuieşte milioane de persoane, criza mediului, violenţa, îndeosebi cea comisă în numele religiei, corupţia, degradarea morală, crizele familiei, economiei, finanţelor, şi mai ales a speranţei. Noi cei care credem nu avem reţete pentru aceste probleme, însă avem o mare resursă: rugăciunea. Şi noi cei care credem ne rugăm. Trebuie să ne rugăm. Rugăciunea este comoara noastră, din care luăm conform respectivelor tradiţii, pentru a cere darurile la care tânjeşte omenirea.

Din cauza violenţei şi a terorismului s-a răspândit o atitudine de suspiciune sau chiar de condamnare a religiilor. În realitate, deşi nicio religie nu este imună de riscul de devieri fundamentaliste sau extremiste în indivizi sau grupuri (cf. Discurs la Congresul SUA, 24 septembrie 2015), trebuie privit la valorile pozitive pe care ele le trăiesc şi pe care ele le propun, şi care sunt izvoare de speranţă. Este vorba de a ridica privirea pentru a merge mai departe. Dialogul bazat pe respectul încrezător poate să aducă seminţe de bine care la rândul lor devin vlăstare de prietenie şi de colaborare în atâtea domenii, şi mai ales în slujba săracilor, a celor mici, a bătrânilor, în primirea migranţilor, în atenţia faţă de cel care este exclus. Putem merge împreună îngrijindu-ne unii de alţii şi de creaţie. Toţi credincioşii din fiecare religie. Împreună putem să-l lăudăm pe Creator pentru că ne-a dăruit grădina lumii de cultivat şi păstrat ca un bun comun, şi putem realiza proiecte împărtăşite pentru a combate sărăcia şi a asigura fiecărui bărbat şi femeie condiţii de viaţă demne.

Jubileul Extraordinar al Milostivirii, care stă în faţa noastră, este o ocazie propice pentru a lucra împreună în domeniul faptelor de caritate. Şi în acest domeniu, în care contează mai ales compasiunea, pot să se unească cu noi atâtea persoane care nu se simt credincioase sau care sunt în căutarea lui Dumnezeu şi a adevărului, persoane care pun în centru chipul celuilalt, îndeosebi chipul fratelui sau al surorii nevoiaşi. Însă milostivirea la care suntem chemaţi îmbrăţişează întreaga creaţie, pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o pentru ca să fim păzitorii ei şi nu exploatatori sau, mai rău încă, distrugători. Ar trebui să ne propunem mereu să lăsăm lumea mai bună decât cum am găsit-o (cf. Enciclica Laudato si’, 194), pornind de la mediul în care trăim, de la micile gesturi din viaţa noastră zilnică.

Iubiţi fraţi şi surori, cât priveşte viitorul dialogului interreligios, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne rugăm. Şi să ne rugăm unii pentru alţii: suntem fraţi! Fără Domnul, nimic nu este posibil; cu El, totul devine posibil! Fie ca rugăciunea noastră – fiecare după propria tradiţie – să poată adera pe deplin la voinţa lui Dumnezeu, care doreşte ca toţi oamenii să se recunoască fraţi şi să trăiască precum fraţii, formând marea familie umană în armonia diversităţilor.

_________________

APEL

Suntem aproape de populaţiile din Pakistan şi din Afganistan lovite de un cutremur puternic, care a cauzat numeroase victime şi daune uriaşe. Să ne rugăm pentru răposaţi şi pentru rudele lor, pentru toţi răniţii şi cei fără adăpost, implorând de la Dumnezeu alinare în suferinţă şi curaj în adversităţi. Să nu lipsească acestor fraţi solidaritatea noastră concretă.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.