Categorii

Audienţa generală de miercuri, 25 octombrie 2017

Speranţa creştină – 38. Paradisul, ţinta speranţei noastre

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Aceasta este ultima cateheză despre tema speranţei creştine, care ne-a însoţit de la începutul acestui an liturgic. Şi voi încheia vorbind despre paradis, ca ţintă a speranţei noastre.

„Paradis” este unul dintre ultimele cuvinte rostite de Isus pe cruce, adresat tâlharului cel bun. Să ne oprim un moment asupra acelei scene. Pe cruce, Isus nu este singur. Alături de El, la dreapta şi la stânga, sunt doi răufăcători. Poate că, trecând prin faţa celor trei cruci ridicate pe Golgota, cineva a răsuflat uşurat, gândind că în sfârşit era făcută dreptate ucigând astfel de oameni.

Alături de Isus este şi un vinovat care şi-a mărturisit crima: unul care recunoaşte că a meritat acel supliciu teribil. Îl numim „tâlharul cel bun”, care, opunându-se celuilalt, spune: noi primim ceea ce am meritat pentru acţiunile noastre (cf. Lc 23,41).

Pe Calvar, în acea zi de vineri tragică şi sfântă, Isus ajunge la extremul întrupării sale, al solidarităţii sale cu noi păcătoşii. Acolo se realizează ceea ce profetul Isaia a spus despre Slujitorul suferind: „A fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi” (53,12; cf. Lc 22,37).

Acolo, pe Calvar, Isus are ultima întâlnire cu un păcătos, pentru a-i deschide larg şi lui porţile Împărăţiei sale. Acest lucru este interesant: este singura dată când cuvântul „paradis” apare în Evanghelii. Isus îl promite unui „sărman diavol” care pe lemnul crucii a avut curajul de a-i adresa cea mai umilă dintre cereri: „Aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!” (Lc 23,42). Nu avea fapte de bine pe care să le prezinte, nu avea nimic, dar se încredinţează lui Isus, pe care-l recunoaşte ca nevinovat, bun, aşa de diferit de el (v. 41). A fost suficient acel cuvânt de căinţă umilă, pentru a atinge inima lui Isus.

Tâlharul cel bun ne aminteşte adevărata noastră condiţie în faţa lui Dumnezeu: că noi suntem copiii săi, că El simte compătimire faţă de noi, că El este dezarmat de fiecare dată când îi manifestăm nostalgia iubirii sale. În camerele din atâtea spitale sau în celulele din închisori această minune se repetă de nenumărate ori: nu există persoană, oricât de rău ar fi trăit, căreia să-i rămână numai disperarea şi să-i fie interzis harul. În faţa lui Dumnezeu ne prezentăm toţi cu mâinile goale, cam ca vameşul din parabolă care s-a oprit să se roage în templu în spate (cf. Lc 18,13). Şi de fiecare dată când un om, făcând ultima cercetare a cugetului din viaţa sa, descoperă că deficitele depăşesc mult faptele de bine, nu trebuie să se descurajeze, ci să se încredinţeze milostivirii lui Dumnezeu. Şi asta ne dă speranţă, asta ne deschide inima!

Dumnezeu este Tată, şi până în ultimul moment aşteaptă întoarcerea noastră. Şi fiului risipitor întors, care începe să mărturisească păcatele sale, tatăl îi închide gura cu o îmbrăţişare (cf. Lc 15,20). Acesta este Dumnezeu: aşa ne iubeşte!

Paradisul nu este un loc de poveste şi nici o grădină fermecată. Paradisul este îmbrăţişarea cu Dumnezeu, Iubire infinită, şi intrăm în el graţie lui Isus, care a murit pe cruce pentru noi. Acolo unde este Isus, acolo este milostivirea şi fericirea; fără El este frigul şi întunericul. În ora morţii, creştinul îi repetă lui Isus: „Aminteşte-ţi de mine”. Şi chiar dacă n-ar mai fi nimeni care să-şi amintească de noi, Isus este acolo, alături de noi. Vrea să ne ducă în locul cel mai frumos care există. Vrea să ne ducă acolo cu acel puţin sau mult bine care a existat în viaţa noastră, pentru ca nimic să nu se piardă din ceea ce El a răscumpărat deja. Şi în casa Tatălui va duce şi tot ceea ce în noi mai are nevoie de răscumpărare: lipsurile şi greşelile dintr-o viaţă întreagă. Aceasta este ţinta existenţei noastre: ca totul să se împlinească şi să fie transformat în iubire.

Dacă noi credem asta, moartea încetează să ne provoace frică şi putem spera şi să plecăm din această lume în manieră senină, cu atâta încredere. Cine l-a cunoscut pe Isus, nu se mai teme nimic. Şi vom putea repeta şi noi cuvintele bătrânului Simeon, binecuvântat şi el de întâlnirea cu Cristos, după o întreagă viaţă consumată în aşteptare: „Acum slobozeşte-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta” (Lc 2,29-30).

Şi în acea clipă, în sfârşit, nu vom mai avea nevoie de nimic, nu vom mai vedea în manieră confuză. Nu vom mai plânge în mod inutil, pentru că totul a trecut; şi profeţiile, şi cunoaşterea. Însă iubirea nu, aceea rămâne. Pentru că „dragostea nu se va termina niciodată” (cf. 1Cor 13,8).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.