Categorii

Audienţa generală de miercuri, 24 mai 2017

Speranţa creştină – 23. Emaus, drumul speranţei

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra experienţei celor doi discipoli de la Emaus, despre care vorbeşte Evanghelia lui Luca (cf. 24,13-35). Să ne imaginăm scena: doi bărbaţi merg dezamăgiţi, trişti, convinşi că lasă în urma lor amărăciunea unei vieţi terminate rău. Înainte de acel Paşte erau plini de entuziasm: convinşi că acele zile aveau să fie decisive pentru aşteptările lor şi pentru speranţa întregului popor. Isus, căruia îşi încredinţaseră viaţa lor, părea că a ajuns în sfârşit la bătălia decisivă: acum avea să-şi manifeste puterea sa, după o lungă perioadă de pregătire şi de ascundere. Asta era ceea ce aşteptau ei. Şi nu a fost aşa.

Cei doi pelerini cultivau o speranţă numai umană, care acum se făcea ţândări. Acea cruce ridicată pe Calvar era semnul cel mai elocvent al unei înfrângeri pe care nu o pronosticaseră. Dacă într-adevăr acel Isus era după inima lui Dumnezeu, trebuiau să concludă că Dumnezeu era slab, lipsit de apărare în mâinile celor violenţi, incapabil să opună rezistenţă răului.

Astfel, în acea dimineaţă de duminică, aceşti doi fug din Ierusalim. În ochi au încă evenimentele pătimirii, moartea lui Isus; şi în suflet frământarea dureroasă cu privire la acele evenimente, în timpul odihnei forţate de sâmbătă. Acea sărbătoare de Paşte, care trebuia să intoneze cântarea eliberării, s-a transformat în schimb în ziua cea mai dureroasă din viaţa lor. Părăsesc Ierusalimul pentru a merge în altă parte, într-un sat liniştit. Au tot aspectul de persoane care au intenţia de a înlătura o amintire care arde. Aşadar sunt pe drum şi merg, trişti. Acest scenariu – drumul – fusese deja important în relatările din Evanghelii; acum va deveni şi mai mult, în momentul în care se începe să se povestească istoria Bisericii.

Întâlnirea lui Isus cu cei doi discipoli pare să fie total întâmplătoare: se aseamănă cu una din multele intersectări care se întâmplă în viaţă. Cei doi discipoli merg gânditori şi un necunoscut li se alătură. Este Isus; însă ochii lor nu sunt în măsură să-l recunoască. Şi atunci Isus începe „terapia speranţei”. Ceea ce se întâmplă pe acest drum este o terapie a speranţei. Cine o face? Isus.

Înainte de toate întreabă şi ascultă: Dumnezeu nostru nu este un Dumnezeu invadator. Chiar dacă El cunoaşte deja motivul dezamăgirii celor doi, le lasă timp pentru a putea analiza în profunzime amărăciunea care i-a cuprins. Rezultă o mărturisire care este un refren al existenţei umane: „Noi speram, dar… Noi speram, dar…” (v. 21). Câte tristeţi, câte înfrângeri, câte eşecuri există în viaţa fiecărei persoane! În fond suntem toţi cam ca acei doi discipoli. De câte ori în viaţă am sperat, de câte ori ne-am simţit la un pas de fericire şi apoi ne-am trezit la pământ dezamăgiţi. Dar Isus merge cu toate persoanele descurajate care înaintează cu capul plecat. Şi mergând cu ei, în manieră discretă, reuşeşte să redea speranţă.

Isus le vorbeşte înainte de toate prin Scripturi. Cine ia în mână cartea lui Dumnezeu nu va întâlni istorii de eroism uşor, campanii fulminante de cucerire. Adevărata speranţă nu este niciodată la preţ mic: trece mereu prin înfrângeri. Speranţa celui care nu suferă, probabil nici nu e speranţă. Lui Dumnezeu nu-i place să fie iubit cum s-ar iubi un conducător care trage după el la victorie poporul său nimicind în sânge pe adversarii săi. Dumnezeul nostru este o lumină slabă care arde într-o zi de frig şi de vânt şi oricât ar părea de fragilă prezenţa sa în această lume, El a ales locul pe care toţi îl detestăm.

Apoi Isus pentru cei doi discipoli gestul-bază al oricărei Euharistii: ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă. În această serie de gesturi oare nu este toată istoria lui Isus? Şi în fiecare Euharistie nu este şi semnul a ce anume trebuie să fie Biserica? Isus ne ia, ne binecuvântează, „frânge” viaţa noastră – pentru că nu există iubire fără jertfă – şi o oferă altora, o oferă tuturor.

Este o întâlnire rapidă, aceea a lui Isus cu cei doi discipoli de la Emaus. Însă în ea este tot destinul Bisericii. Ne relatează că o comunitate creştină nu stă închisă într-o cetate fortificată, ci merge în mediul său cel mai vital, adică drumul. Şi acolo întâlneşte persoanele, cu speranţele lor şi dezamăgirile lor, uneori apăsătoare. Biserica ascultă istoriile tuturor, aşa cum reies din sertarul conştiinţei personale; pentru a oferi după aceea Cuvântul de viaţă, mărturia iubirii, iubire fidelă până la sfârşit. Şi atunci inima persoanelor arde din nou de speranţă.

Noi toţi, în viaţa noastră, am avut momente dificile, întunecate; momente în care mergeam trişti, gânditori, fără orizonturi, numai un zid în faţă. Şi Isus este mereu alături de noi pentru a ne da speranţa, pentru a ne încălzi inima şi a ne spune: „Mergi înainte, eu sunt cu tine. Mergi înainte”. Secretul drumului care conduce la Emaus este în întregime aici: chiar şi prin aparenţele contrare, noi continuăm să fim iubiţi şi Dumnezeu nu va înceta niciodată să ne iubească. Dumnezeu va merge cu noi mereu, mereu, chiar şi în momentele cele mai dureroase, chiar şi în momentele cel mai urâte, chiar şi în momentele înfrângerii: acolo este Domnul. Şi aceasta este speranţa noastră. Să mergem înainte cu această speranţă! Pentru că El este alături de noi şi merge cu noi, mereu!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.