Categorii

Audienţa generală de miercuri 2 martie 2016

Audienta-020320169. Milostivirea şi corectarea

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vorbind despre milostivirea divină, am evocat de mai multe ori figura tatălui din familie, care îşi iubeşte copiii, îi ajută, are grijă de ei, îi iartă. Şi ca tată, îi educă şi îi corectează atunci când greşesc, favorizând creşterea lor în bine.

Aşa este prezentat Dumnezeu în primul capitol al profetului Isaia, în care Domnul, ca tată afectuos dar şi atent şi sever, se adresează lui Israel acuzându-l de infidelitate şi corupţie, pentru a-l readuce pe calea dreptăţii. Aşa începe textul nostru:

„Ascultaţi, cerurilor, pleacă-ţi urechea, pământule,

Căci Domnul vorbeşte:

«Am dat naştere la fii şi i-am crescut,

iar ei s-au răzvrătit împotriva mea.

Boul îşi cunoaşte proprietarul

şi măgarul ieslea stăpânului său;

Israel, însă, nu cunoaşte,

poporul meu nu înţelege»” (1,2-3).

Dumnezeul, prin intermediul profetului, vorbeşte poporului cu amărăciunea unui tată dezamăgit: a crescut copiii săi şi acum ei s-au răzvrătit împotriva Lui. Chiar şi animalele sunt fidele faţă de stăpânul lor şi recunosc mâna care îi hrăneşte; în schimb poporul nu-l mai recunoaşte pe Dumnezeu, refuză să înţeleagă. Deşi rănit, Dumnezeu lasă să vorbească iubirea şi apelează la conştiinţa acestor fii pervertiţi pentru ca să se corecteze şi să se lase iubiţi din nou. Asta e ceea ce face Dumnezeu! Ne vine în întâmpinare pentru ca noi să ne lăsăm iubiţi de El de Dumnezeul nostru.

Relaţia tată-fiu, la care adesea profeţii fac referinţă pentru a vorbi despre raportul de alianţă dintre Dumnezeu şi poporul său, s-a denaturat. Misiunea educativă a părinţilor tinde să-i crească în libertate, să-i facă responsabili, capabili să îndeplinească fapte de bine pentru ei şi pentru alţii. În schimb, din cauza păcatului, libertatea devine pretenţie de autonomie, pretenţie de orgoliu, iar orgoliul duce la contrapoziţie şi la iluzia de autosuficienţă.

Iată aşadar că Dumnezeu aminteşte poporului său: „Aţi greşit drumul”. În mod afectuos şi cu amărăciune spune poporul „meu”. Dumnezeu nu ne renegă niciodată pe noi; noi suntem poporul său, cel mai rău dintre bărbaţi, cea mai rea dintre femei, cei mai răi dintre popoare sunt fiii săi. Şi acesta este Dumnezeu: niciodată, niciodată nu ne renegă pe noi! Spune mereu: „Fiule, vino”. Şi aceasta este iubirea Tatălui nostru; aceasta este milostivirea lui Dumnezeu. A avea un astfel de tată ne dă speranţă, ne dă încredere. Această apartenenţă ar trebui să fie trăită în încredere şi în ascultare, cu conştiinţa că totul este dar care vine de la iubirea Tatălui. Şi în schimb, iată vanitatea, nebunia şi idolatria.

De aceea acum profetul se adresează direct acestui popor cu cuvinte severe pentru a-l ajuta să înţeleagă gravitatea vinovăţiei sale:

„Vai, neam păcătos, popor încărcat de nelegiuire, […] fii corupţi!

L-au părăsit pe Domnul,

l-au dispreţuit pe Sfântul lui Israel,

i-au întors spatele” (v. 4).

Consecinţa păcatului este o stare de suferinţă, ale cărui consecinţe le îndură şi ţara, devastată şi făcută ca un deşert, până acolo încât Sion – adică Ierusalim – devine nelocuibil. Acolo unde este refuz al lui Dumnezeu, al paternităţii sale, nu mai există viaţă posibilă, existenţa îşi pierde rădăcinile, totul apare pervertit şi eliminat. Totuşi, şi acest moment dureros este în vederea mântuirii. Încercarea este dată pentru ca poporul să poată experimenta amărăciunea celui care-l abandonează pe Dumnezeu, deci să se confrunte cu golul dezolant al unei alegeri de moarte. Suferinţa, consecinţă inevitabilă a unei decizii autodistructive, trebuie să-l facă pe păcătos să reflecteze pentru a-l deschide la convertire şi la iertare.

Şi acesta este drumul milostivirii divine: Dumnezeu nu ne tratează după păcatele noastre (cf. Ps 103,10). Pedeapsa devine instrumentul pentru a provoca să reflectăm. Se înţelege astfel că Dumnezeu îl iartă pe poporul său, iartă şi nu distruge totul, ci lasă deschisă mereu poarta pentru speranţă. Mântuirea implică decizia de a asculta şi de a ne lăsa convertiţi, dar rămâne mereu un dar gratuit. Deci, Domnul, în milostivirea sa, indică un drum care nu este cel al jertfelor rituale, ci mai degrabă al dreptăţii. Cultul este criticat nu pentru că este inutil în el însuşi, ci pentru că, în loc să exprime convertirea, pretinde s-o înlocuiască; şi astfel devine căutare a propriei dreptăţi, creând convingerea înşelătoare că jertfel mântuiesc, nu milostivirea divină care iartă păcatul. Pentru a o înţelege: când unul este bolnav merge la medic; când unul se simte păcătos merge la Domnul. Dar dacă în loc să meargă la medic, merge la vrăjitor, nu se vindecă. De atâtea ori nu mergem la Domnul, ci preferăm să mergem pe drumuri greşite, căutând în afara Lui o justificare, o dreptate, o pace. Dumnezeu, spune profetul Isaia, nu primeşte sângele de tauri şi de miei (v. 11), mai ales dacă ofranda este făcută cu mâini murdare de sângele fraţilor (v. 15). Dar mă gândesc la unii binefăcători ai Bisericii care vin cu ofranda – „Luaţi pentru Biserică oferta aceasta” – este rod al sângelui atâtor oameni exploataţi, maltrataţi, făcuţi sclavi cu munca rău plătită! Eu voi spune acestor oameni: „Vă rog, ia cu tine cecul tău, arde-l”. Poporul lui Dumnezeu, adică Biserica, nu are nevoie de bani murdari, are nevoie de inimi deschise la milostivirea lui Dumnezeu. Este necesar să ne apropiem de Dumnezeu cu mâini purificate, evitând răul şi practicând binele şi dreptatea. Ce frumos este cum termină profetul:

„Încetaţi să faceţi răul!

Învăţaţi să faceţi binele,

căutaţi judecata,

îndreptaţi-l pe opresor,

faceţi dreptate orfanului

şi apăraţi-o pe văduvă!” (v. 16-17).

Gândiţi-vă la atâţia refugiaţi care debarcă în Europa şi nu ştiu unde să meargă. Atunci, spune Domnul, păcatele, chiar dacă ar fi roşii, vor deveni albe ca zăpada, şi albite ca lâna, şi poporul se va putea hrăni din bunurile pământului şi să trăiască în pace (v. 19).

Acesta este miracolul iertării pe care Dumnezeu, ca Tată, vrea s-o dăruiască poporului său. Milostivirea lui Dumnezeu este oferită tuturor şi aceste cuvinte ale profetului valorează şi astăzi pentru noi toţi, chemaţi să trăim ca fii ai lui Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.