Categorii

Audienţa generală de miercuri, 17 mai 2017

Speranţa creştină – 22. Maria Magdalena, apostolă a speranţei!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În aceste săptămâni reflecţia noastră se mişcă, pentru a spune aşa, în orbita misterului pascal. Astăzi o întâlnim pe cea care, conform evangheliilor, cea dintâi la văzut pe Isus înviat: Maria Magdalena. Se terminase de puţin timp odihna de sâmbătă. În ziua Pătimirii nu a fost timp pentru a completa riturile funebre; pentru aceasta, în acele zori pline de tristeţe, femeile merg la mormântul lui Isus cu unguente parfumate. Prima care ajunge este ea: Maria din Magdala, una dintre discipolele care l-au însoţit pe Isus încă din Galileea, punându-se în slujba Bisericii care se năştea. În drumul său spre mormânt se oglindeşte fidelitatea atâtor femeie care sunt evlavioase mulţi ani faţă de aleile din cimitire, în amintirea cuiva care nu mai este. Legăturile cele mai autentice nu sunt frânte nici măcar de moarte: există unii care continuă să iubească, deşi persoana iubită a plecat pentru totdeauna.

Evanghelia (cf. In 20,1-2.11-18) o descrie pe Magdalena scoţând imediat în evidenţă că nu era o femeie cu entuziasme uşoare. De fapt, după prima vizită la mormânt, ea se întoarce dezamăgită în locul unde se ascundeau discipolii; le spune că piatra a fost dată la o parte de la intrarea în mormânt şi prima sa ipoteză este cea mai simplă care se poate formula: cineva a luat trupul lui Isus. Astfel prima veste pe care o aduce Maria nu este cea a învierii, ci a unui furt pe care l-au făcut nişte necunoscuţi, în timp ce tot Ierusalimul dormea.

După aceea evangheliile relatează despre o a doua călătorie a Magdalenei spre mormântul lui Isus. Era încăpăţânată ea! A mers, s-a întors… pentru că nu se convingea! De data aceasta pasul său este lent, foarte greu. Maria suferă dublu: înainte de toate datorită morţii lui Isus şi apoi datorită dispariţiei inexplicabile a trupului său.

În timp ce se apleacă aproape de mormânt, cu ochii plini de lacrimi, Dumnezeu o surprinde în maniera cea mai neaşteptată. Evanghelistul Ioan subliniază cât de persistentă este orbirea sa: nu-şi dă seama de prezenţa a doi îngeri care o interoghează, şi nici nu devine bănuitoare văzându-l pe omul din spatele ei, pe care ea crede că este paznicul grădinii. Şi în schimb descoperă evenimentul cel mai tulburător din istoria umană când în sfârşit este chemată pe nume: „Maria!” (v. 16).

Cât de frumos este să ne gândim că prima apariţie a Celui Înviat – conform evangheliilor – a avut loc într-un mod aşa de personal! Că există cineva care ne cunoaşte, care vede suferinţa şi dezamăgirea noastră şi care se emoţionează pentru noi şi ne cheamă pe nume. Este o lege pe care o găsim sculptată în multe pagini ale evangheliei. În jurul lui Isus sunt atâtea persoane care-l caută pe Dumnezeu; însă realitatea cea mai minunată este că, mult timp înainte, există înainte de toate Dumnezeu care se preocupă pentru viaţa noastră, care vrea să o ridice şi pentru a face asta ne cheamă pe nume, recunoscând faţa personală a fiecăruia. Fiecare om este o istorie de iubire pe care Dumnezeu o scrie pe acest pământ. Fiecare dintre noi este o istorie de iubire a lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi Dumnezeu ne cheamă cu propriul nume: ne cunoaşte pe nume, ne priveşte, ne aşteaptă, ne iartă, are răbdare cu noi. Este adevărat sau nu este adevărat? Fiecare dintre noi trăieşte această experienţă.

Şi Isus o cheamă: „Maria!”: revoluţia vieţii sale, revoluţia destinată să transforme existenţă oricărui bărbat şi oricărei femei, începe cu un nume care răsună în grădina mormântului gol. Evangheliile ne descriu fericirea Mariei: învierea lui Isus nu este o bucurie dată cu pipeta, ci o cascadă care cuprinde toată viaţa. Existenţa creştină nu este ţesută din fericiri pufoase, ci din valuri care iau totul. Încercaţi să vă gândiţi şi voi, în această clipă, cu bagajul de dezamăgiri şi înfrângeri pe care fiecare dintre noi le poartă în inimă, că există un Dumnezeu aproape de noi care ne cheamă pe nume şi ne spune: „Ridică-te din nou, încetează să plângi, pentru că am venit ca să te eliberez!”. Este frumos acest lucru.

Isus nu este unul care se adaptează lumii, tolerând ca în ea să dureze moartea, tristeţea, ura, distrugerea morală a persoanelor… Dumnezeul nostru nu este inert, ci Dumnezeul nostru – îmi permit cuvântul – este un visător: visează transformarea lumii şi a realizat-o în misterul Învierii.

Maria ar vrea să-l îmbrăţişeze pe Domnul său, dar El este de acum orientat spre Tatăl ceresc, în timp ce ea este trimisă să ducă fraţilor vestea. Şi astfel acea femeie, care înainte de a-l întâlni pe Isus era în voia celui rău (cf. Lc 8,2), acum a devenit apostolă a noii şi celei mai mari speranţe. Mijlocirea sa să ne ajute să trăim şi noi această experienţă: în ora plânsului şi în ora abandonării să-l ascultăm pe Isus Înviat care ne cheamă pe nume şi cu inima plină de bucurie să mergem ca să vestim: „L-am văzut pe Domnul!” (v. 18). Mi-am schimbat viaţa pentru că l-am văzut pe Domnul! Acum sunt diferit de cum eram înainte, sunt o altă persoană. M-am schimbat pentru că l-am văzut pe Domnul. Aceasta este forţa noastră şi aceasta este speranţa noastră. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.