Categorii

Audienţa generală de miercuri, 14 februarie 2018

Sfânta Liturghie – 10. Liturgia Cuvântului: III. Crezul şi rugăciunea universală

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Bună ziua chiar dacă ziua este un pic urâtă. Dar dacă sufletul este în bucurie mereu este o zi bună. Astfel, bună ziua! Astăzi audienţa se va face în două părţi: un mic grup de bolnavi este în aulă, datorită vremii şi noi suntem aici. Dar noi îi vedem pe ei şi ei ne văd pe noi pe ecran. Îi salutăm cu aplauze.

Continuă cu cateheza despre Liturghie. Ascultarea lecturilor biblice, prelungită în omilie, răspunde la ce anume? Răspunde la un drept: dreptul spiritual al poporului lui Dumnezeu de a primi din belşug comoara Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Introducere la Lecţionar, 45). Fiecare dintre noi când merge la Liturghie are dreptul de a primi din belşug Cuvântul lui Dumnezeu bine citit, bine spus şi apoi bine explicat în omilie. Este un drept! Şi când Cuvântul lui Dumnezeu nu este bine citit, nu este predicat cu fervoare de diacon, de preot sau de episcop, nu este respectat un drept al credincioşilor. Noi avem dreptul de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul vorbeşte pentru toţi, păstori şi credincioşi. El bate la uşa inimii celor care participă la Liturghie, fiecare în condiţia sa de viaţă, vârstă, situaţie. Domnul mângâie, cheamă, ridică vlăstare de viaţă nouă şi reconciliată. Şi asta prin intermediul Cuvântului său. Cuvântul său bate la uşa inimii şi schimbă inimile!

De aceea, după omilie, un timp de tăcere permite să se sedimenteze în suflet sămânţa primită, pentru ca să se nască propuneri de adeziune la ceea ce Duhul a sugerat fiecăruia. Tăcerea după omilie. Un tăcere frumoasă trebuie să se facă acolo şi fiecare trebuie să se gândească la ceea ce a ascultat.

După această tăcere, cum continuă Liturghia? Răspunsul personal de credinţă se inserează în mărturisirea credinţei Bisericii, exprimată în „Crez”. Noi toţi recităm „Crezul” la Liturghie. Recitat de toată adunarea, simbolul manifestă răspunsul comun la ceea ce s-a ascultat împreună din Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 185-197). Există o legătură vitală între ascultare şi credinţă. Sunt unite. De fapt, aceasta – credinţa – nu se naşte din fantezia minţilor umane ci, aşa cum aminteşte sfântul Paul, „vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). Aşadar credinţa se alimentează cu ascultarea şi conduce la sacrament. Astfel, recitarea „Crezului” face în aşa fel încât adunarea liturgică „să mediteze din nou şi să mărturisească marile mistere ale credinţei, înainte de celebrarea lor în Euharistie” (Principii şi norme pentru utilizarea Liturghierului Roman, 67).

Simbolul de credinţă leagă Euharistia de Botez, primit „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, şi ne aminteşte că sacramentele sunt comprehensibile în lumina credinţei Bisericii.

Răspunsul la Cuvântul lui Dumnezeu primit cu credinţă se exprimă apoi în implorarea comună, denumită rugăciune universală, deoarece cuprinde necesităţile Bisericii şi ale lumii (cf. Principii şi norme pentru utilizarea Liturghierului Roman, 69-71; Introducere la Lecţionar, 30-31). Este numită şi rugăciunea credincioşilor.

Părinţii de la Conciliul al II-lea din Vatican au voit să restabilească această rugăciune după Evanghelie şi omilie, în special duminica şi sărbători, pentru ca „prin participarea poporului să se facă rugăciuni speciale pentru sfânta Biserică, pentru aceia care ne conduc, pentru cei care sunt copleşiţi de diferite necazuri, pentru toţi oamenii şi pentru mântuirea lumii întregi” (Constituţia Sacrosanctum Concilium, 53; cf. 1Tim 2,1-2). De aceea, sub conducerea preotului care introduce şi încheie, „poporul, exercitând propria preoţie baptismală, oferă lui Dumnezeu rugăciuni pentru mântuirea tuturor” (Principii şi norme pentru utilizarea Liturghierului Roman, 69). Şi după fiecare intenţie, propusă de diacon sau de un lector, adunarea uneşte glasul său invocând: „Te rugăm ascultă-ne!”.

De fapt, ne amintim ceea ce ne-a spus Domnul Isus: „Dacă rămâneţi în mine şi cuvintele mele rămân în voi, orice voiţi, cereţi şi vi se va face” (In 15,7). „Dar noi nu credem asta pentru că avem puţină credinţă”. Dar dacă noi am avea o credinţă – spune Isus – ca grăuntele de muştar, am primi totul. „Orice voiţi, cereţi şi vi se va face”. Şi în acest moment al rugăciunii universale după Crez este momentul de a-i cere Domnului lucrurile cele puternice la Liturghie, lucrurile de care noi avem nevoie, ceea ce vrem. „Vi se va face”; într-un mod sau în altul dar „vi se va face”. „Totul este posibil pentru cel care crede”, a spus Domnul. Ce a răspuns acel om căruia Domnul i s-a adresat pentru a spune acest cuvânt – totul este posibil pentru cel care crede –? A spus: „Cred, Doamne. Ajută puţina mea credinţă”. Şi noi putem spune: „Doamne, eu cred. Dar ajută puţina mea credinţă”. Şi rugăciunea trebuie s-o facem cu acest spirit de credinţă: „Cred, Doamne. Ajută puţina mea credinţă”. În schimb, pretenţiile de logici lumeşti nu decolează spre cer, aşa cum rămân neascultate cererile autoreferenţiale (cf. Iac 4,2-3). Intenţiile pentru care este invitat poporul să se roage trebuie să dea glas nevoilor concrete ale comunităţii ecleziale şi ale lumii, evitând să recurgă la formule convenţionale şi mioape. Rugăciunea „universală”, care încheie liturgia Cuvântului, ne îndeamnă să ne însuşim privirea lui Dumnezeu, care se îngrijeşte de toţii fiii săi.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.