Categorii

Audienţa generală de miercuri, 13 septembrie 2017

Călătoria apostolică în Columbia

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Aşa cum ştiţi, în zilele trecute am făcut călătoria apostolică în Columbia. Cu toată inima îi mulţumesc Domnului pentru acest mare dar; şi doresc să reînnoiesc exprimarea recunoştinţei mele domnului preşedinte al Republicii, care m-a primit cu atâta amabilitate, episcopilor columbieni care au lucrat aşa de mult pentru a pregăti această vizită, precum şi celorlalte autorităţi ale ţării, şi tuturor celor care au colaborat la realizarea acestei vizite. Şi o mulţumire specială poporului columbian care m-a primit cu atâta afect şi atâta bucurie! Un popor bucuros între multele suferinţe, dar bucuros; un popor cu speranţă. Unul dintre lucrurile care m-au impresionat mai mult în toate oraşele, în mulţime, erau taţii şi mamele cu copiii, care ridicau sus copiii pentru ca papa să-i binecuvânteze, dar şi cu orgoliu arătau copiii lor ca şi cum ar fi spus: „Acesta este orgoliul nostru! Aceasta este speranţa noastră”. Eu m-am gândit: un popor capabil să dea naştere la copii şi capabil să-i arate cu orgoliu, ca speranţă: acest popor are viitor. Şi mi-a plăcut mult.

În mod deosebit în această călătorie am simţit continuitatea cu cei doi papi care înaintea mea au vizitat Columbia: fericitul Paul al VI-lea, în 1968, şi sfântul Ioan Paul al II-lea, în 1986. O continuitate puternic însufleţită de Duhul Sfânt, care conduce paşii poporului lui Dumnezeu pe drumurile istoriei.

Motoul călătoriei a fost „Demos el primer paso”, adică „Să facem primul pas”, referit la procesul de reconciliere pe care-l trăieşte Columbia pentru a ieşi din jumătate de secol de conflict intern, care a semănat suferinţe şi duşmănii, provocând atâtea răni, greu de cicatrizat. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu drumul este de acum început. Cu vizita mea am voit să binecuvântez efortul acelui popor, să-l întăresc în credinţă şi în speranţă, şi să primesc mărturia sa, care este o bogăţie pentru slujirea mea şi pentru toată Biserica. Mărturia acestui popor este o bogăţie pentru toată Biserica.

Columbia – precum cea mai mare parte a ţărilor latinoamericane – este o ţară în care sunt foarte puternice rădăcinile creştine. Şi dacă acest fapt face şi mai acută durerea datorită tragediei războiului care a sfâşiat-o, în acelaşi timp constituie garanţia păcii, fundamentul trainic al reconstrucţiei sale, limfa speranţei sale invincibile. Este evident că Cel Rău a voit să dezbine poporul pentru a distruge lucrarea lui Dumnezeu, dar este la fel de evident că iubirea lui Cristos, milostivirea sa infinită este mai puternică decât păcatul şi decât moartea.

Această călătorie a fost pentru a duce binecuvântarea lui Cristos, binecuvântarea Bisericii asupra dorinţei de viaţă şi de pace care se revarsă din inima acelei naţiuni: am putut să văd asta în ochii miilor şi miilor de copii, adolescenţi şi tineri care au umplut piaţa din Bogotá şi pe care i-am întâlnit peste tot; acea forţă de viaţă pe care şi natura însăşi o proclamă cu exuberanţa sa şi biodiversitatea sa. Columbia este a doua ţară din lume prin biodiversitate. La Bogotá am putut să-i întâlnesc pe toţi episcopii din ţară, precum şi Comitetul Director al Conferinţei Episcopale Latinoamericane. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că i-am putut îmbrăţişa şi le-am putut da încurajarea mea pastorală pentru misiunea lor în slujba Bisericii sacrament al lui Cristos pacea noastră şi speranţa noastră.

Ziua dedicată în mod deosebit temei reconcilierii, moment culminant al întregii călătorii, s-a desfăşurat la Villavicencio. Înainte de amiază a fost marea celebrare euharistică, cu beatificarea martirilor Jesús Emilio Jaramillo Monsalve, episcop, şi Pedro María Ramírez Ramos, preot; după amiază, speciala liturgie de reconciliere, orientată simbolic spre Cristos de la Bocayá, fără braţe şi fără picioare, mutilat ca poporul său.

Beatificarea celor doi martiri a amintit în mod plastic că pacea este întemeiată şi, şi probabil mai ales, pe sângele atâtor martori ai iubirii, ai adevărului, ai dreptăţii, precum şi al martirilor propriu-zişi, ucişi pentru credinţă, ca acei doi tocmai citaţi. A asculta biografiile lor a fost emoţionant până la lacrimi: în acelaşi timp lacrimi de durere şi de bucurie. În faţa relicvelor lor şi a feţelor lor, sfântul popor credincios al lui Dumnezeu a simţit puternic propria identitate, cu durere, gândindu-se la multele, prea multele victime, şi cu bucurie, pentru milostivirea lui Dumnezeu care se aşterne asupra celor ce se tem de El (cf. Lc 1,50).

„Mila şi adevărul se vor întâlni, / dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa” (Ps 85,11), am ascultat la început. Acest verset din psalm conţine profeţia a ceea ce s-a petrecut vinerea trecută în Columbia; profeţia şi harul lui Dumnezeu pentru acel popor rănit, pentru ca să poată învia şi merge pe o cale nouă. Aceste cuvinte profetice pline de har le-am văzut întrupate în istoriile martorilor, care au vorbit în numele atâtora şi atâtora care, pornind de la rănile lor, cu harul lui Cristos au ieşit din ei înşişi şi s-au deschis la întâlnire, la iertare, la reconciliere.

La Medellín perspectiva a fost aceea a vieţii creştine ca ucenicie: vocaţia şi misiunea. Când creştinii se angajează până la capăt în drumul de urmare a lui Isus Cristos, devin cu adevărat sare, lumină şi plămadă în lume, şi roadele se văd îmbelşugate. Unul din aceste roade sunt Hogares, casele unde copiii şi adolescenţii răniţi de viaţă pot găsi o nouă familie unde sunt iubiţi, primiţi, ocrotiţi şi însoţiţi. Şi alte roade, îmbelşugate ca şi ciorchinii, sunt vocaţiile la viaţa sacerdotală şi consacrată, pe care am putut să le binecuvântez şi să le încurajez cu bucurie într-o întâlnire de neuitat cu consacraţii şi rudele lor.

Şi în sfârşit, la Cartagena, oraşul sfântului Petru Claver, apostol al sclavilor, „focus”-ul a mers asupra promovării persoanei umane şi a drepturilor sale fundamentale. Sfântul Petru Claver, ca sfânta Maria Bernarda Bütler mai recent, şi-au dat viaţa pentru cei mai săraci şi marginalizaţi şi astfel au arătat calea adevăratei revoluţii, cea evanghelică, nu ideologică, care eliberează cu adevărat persoanele şi societăţile de sclaviile de ieri şi, din păcate, şi de astăzi. În acest sens, „a face primul pas” – motoul călătoriei – înseamnă a ne apropia, a ne apleca, a atinge carnea fratelui rănit şi abandonat. Şi a face asta cu Cristos, Domnul devenit sclav pentru noi. Graţie Lui există speranţă, pentru că El este milostivirea şi pacea.

Încredinţez din nou Columbia şi iubitul său popor Mamei, Stăpâna Noastră de Chiquinquirá, pe care am putut s-o venerez în catedrala din Bogotá. Cu ajutorul Mariei, fiecare columbian să poată face în fiecare zi primul pas spre fratele şi sora, şi astfel să construiască împreună, zi de zi, pacea în iubire, în dreptate şi în adevăr.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.