Categorii

Audienţa generală de miercuri, 11 octombrie 2017

Speranţa creştină – 36. Aşteptarea vigilentă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra dimensiunii speranţei care este aşteptarea vigilentă. Tema vigilenţei este unul dintre firele conducătoare ale Noului Testament. Isus le predică discipolilor săi: „Să fie coapsele voastre încinse şi luminile aprinse, iar voi fiţi asemenea oamenilor care-şi aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă” (Lc 12,35-36). În acest timp care urmează după învierea lui Isus, în care se alternează încontinuu momente senine şi altele neliniştitoare, creştinii nu se aşează comod niciodată. Evanghelia recomandă să fim ca nişte servitori care nu merg niciodată să doarmă, până când stăpânul lor nu s-a întors. Această lume cere responsabilitatea noastră şi noi ne-o asumăm în întregime şi cu iubire. Isus vrea ca existenţa noastră să fie harnică, să nu coborâm niciodată garda, pentru a primi cu recunoştinţă şi uimire fiecare nouă zi dăruită de Dumnezeu nouă. Fiecare dimineaţă este o pagină albă pe care creştinul începe s-o scrie cu faptele de bine. Noi am fost deja mântuiţi de răscumpărarea lui Isus, însă acum aşteptăm manifestarea deplină a stăpânirii sale: când în sfârşit Dumnezeu va fi totul în toţi (cf. 1Cor 15,28). Nimic nu este mai sigur, în credinţa creştinilor, decât această „întâlnire”, această întâlnire cu Domnul, când El va veni. Şi când această zi va veni, noi creştinii vrem să fim ca acei servitori care au petrecut noaptea cu coapsele încinse şi luminile aprinse: trebuie să fim gata pentru mântuirea care vine, gata pentru întâlnire. V-aţi gândit, voi, cum va fi acea întâlnire cu Isus, când El va veni? Dar, var fi o îmbrăţişare, o bucurie enormă, o mare bucurie! Trebuie să trăim în aşteptarea acestei întâlniri!

Creştinul nu este făcut pentru plictiseala; mai degrabă pentru răbdare. Ştie că şi în monotonia din anumite zile mereu egale este ascuns un mister de har. Există persoane care cu perseverenţa iubirii lor devin ca nişte fântâni care irigă deşertul. Nimic nu se întâmplă în zadar şi nicio situaţie în care un creştin este cufundat nu este complet refractară iubirii. Nicio noapte nu este aşa de lungă încât să facă să se uite bucuria zorilor. Şi cu cât este mai întunecată noaptea, cu atât mai aproape sunt zorile. Dacă rămânem uniţi cu Isus, frigul momentelor dificile nu ne paralizează; şi dacă şi întreaga lume ar predica împotriva speranţei, dacă ar spune că viitorul va aduce numai nori întunecoşi, creştinul ştie că în acel viitor însuşi este întoarcerea lui Cristos. Când se va întâmpla asta, nimeni nu ştie însă gândul că la sfârşitul istoriei noastre este Isus Milostiv este suficient pentru a avea încredere şi a nu blestema viaţa. Totul va fi mântuit. Totul. Vom suferi, vor exista momente care provoacă furie şi indignare, dar amintirea dulce şi puternică a lui Cristos va alunga ispita de a crede că această viaţă este greşită.

După ce l-am cunoscut pe Isus, noi nu putem face altceva decât să scrutăm istoria cu încredere şi speranţă. Isus este ca o casă, iar noi suntem înăuntru, şi de la ferestrele acestei case noi privim lumea. De aceea nu ne închidem în noi înşine, nu regretăm cu melancolie un trecut care se presupune aurit, ci privim mereu înainte, la un viitor care nu este numai lucrare a mâinilor noastre, ci care este înainte de toate o preocupare constantă a providenţei lui Dumnezeu. Tot ceea ce este opac într-o zi va deveni lumină.

Şi să ne gândim că Dumnezeu nu se dezminte pe sine însuşi. Niciodată. Dumnezeu nu dezamăgeşte niciodată. Voinţa sa în privinţa noastră nu este nebuloasă, ci este un proiect de mântuire bine schiţat: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4). Motiv pentru care nu ne abandonăm scurgerii evenimentelor cu pesimism, ca şi cum istoria ar fi un tren al cărui control s-a pierdut. Resemnarea nu este o virtute creştină. Aşa cum nu este pentru creştini să ridice din umeri sau să-şi plece capul în faţa unui destin care ni se pare inevitabil.

Cel care aduce speranţă lumii nu este niciodată o persoană resemnată. Isus ne recomandă să-l aşteptăm fără a sta cu mâinile încrucişate: „Fericiţi acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găseşte veghind” (Lc 12,37). Nu există constructor de pace care până la urmă nu a compromis pacea sa personală, asumând problemele celorlalţi. Persoana resemnat nu este un constructor de pace, ci este un leneş, unul care vrea să stea comod. În timp ce creştinul este constructor de pace atunci când riscă, atunci când are curajul de a risca pentru a duce binele, binele pe care Isus ni l-a dăruit, ni l-a dat ca pe o comoară.

În fiecare zi a vieţii noastre să repetăm acea invocaţie pe care primii discipoli, în limba lor aramaică, o exprimau cu cuvintele Marana tha, şi pe care o găsim în ultimul verset din Biblie: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20). Este refrenul oricărei existenţe creştine: în lumea noastră nu avem nevoie de altceva decât de o mângâiere a lui Cristos. Ce har dacă, în rugăciune, în zilele dificile din această viaţă, auzim glasul său care răspunde şi ne asigură: „Iată, eu vin curând” (Ap 22,7)!

_______________________

APELURI

Vinerea viitoare, 13 octombrie, se încheie centenarul ultimelor apariţii mariane la Fátima. Cu privirea îndreptată spre Maica Domnului şi Regina misiunilor, vă invit pe toţi, în special în această lună octombrie, să vă rugaţi Sfântul Rozariu pentru intenţia păcii în lume. Fie ca rugăciunea să mişte sufletele mai împietrite pentru ca „să alunge din inima lor, din cuvintele lor şi din gesturile lor violenţa şi să construiască nişte comunităţii nonviolente, care se îngrijesc de casa comună. Nimic nu este imposibil dacă ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. Toţi pot să fie artizani de pace” (Mesaj pentru a L-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2017).

În aceeaşi zi, 13 octombrie, este Ziua Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor Naturale. Reînnoiesc apelul meu din inimă pentru salvgardarea creaţiei printr-o ocrotire şi îngrijire tot mai atentă faţă de mediu. De aceea, încurajez instituţiile şi pe cei care au responsabilitate publică şi socială să promoveze tot mai mult o cultură care să aibă ca obiectiv reducerea expunerii la riscuri şi la calamităţi naturale. Acţiunile concrete, menite pentru studierea şi apărarea casei comune, să poată reduce progresiv riscurile pentru populaţiile mai vulnerabile.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.