Categorii

Audienţă adresată participanţilor la a 75-a întâlnire a „Serra International” (23 iunie 2017)

Domnule cardinal, Excelenţă,

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu bucurie vă salut pe voi toţi care, din multe părţi ale lumii, aţi venit să celebraţi Întâlnirea voastră Internaţională cu motoul „Siempre adelante. Curajul vocaţiei”. Cu bucuria Evangheliei şi îndrăzneala tipică a misiunii creştine, v-aţi adunat pentru a redescoperi, la şcoala Învăţătorului, sensul oricărei vocaţii creştine: a oferi propria viaţă în dar, „ungând” fraţii cu duioşia şi milostivirea lui Dumnezeu. Îi mulţumesc preşedintelui de la Serra International, dr. Dante Vannini, pentru salutul pe care mi l-a adresat şi aş vrea să preiau o expresia a sa, care mi se pare centrală în experienţa credinţei: a fi prieteni.

A fi prieteni ai preoţilor, susţinând vocaţia lor şi însoţind slujirea lor: acesta este marele dar cu care voi îmbogăţiţi Biserica! Unul din Serra este înainte de toate acesta: un „prieten special” pe care Domnul l-a pus alături de unii seminarişti şi de unii preoţi.

Cuvântul „prieten” a devenit astăzi un pic demodat. Locuind în locurile vieţii metropolitane, în fiecare zi intrăm în contact cu persoane diferite, pe care adesea le definim „prieteni”, dar este un mod de a spune. Şi astfel, în orizontul comunicării virtuale, cuvântul „prieten” este unul dintre cele mai folosite. Şi totuşi, ştim că o cunoaştere superficială nu e suficientă pentru a activa acea experienţă de întâlnire şi de proximitate la care face referinţă cuvântul „prieten”.

Apoi când Isus e cel care îl foloseşte, el indică un adevăr incomod: există adevărată prietenie numai atunci când întâlnirea mă implică în viaţa celuilalt până la dăruirea de mine însumi. De fapt, Isus le spune discipolilor săi: „Nu vă mai numesc servitori […]; însă v-am  numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15). În acest mod, El instaurează un raport nou între om şi Dumnezeu, care depăşeşte legea şi se întemeiază pe o iubire confidentă. În acelaşi timp, Isus eliberează prietenia de sentimentalism şi ne-o încredinţează ca o angajare de responsabilitate, care implică viaţa: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13).

Aşadar, suntem prieteni numai dacă întâlnirea nu rămâne externă sau formală, ci devine împărtăşire a destinului celuilalt, compasiune, implicare care conduce până la dăruirea pentru celălalt.

Ne face bine să ne gândim la ceea ce face un prieten: se alătură cu discreţie şi duioşie de drumul meu; mă ascultă în profunzime şi ştie să meargă dincolo de cuvinte; este milostiv faţă de defecte, este liber de prejudecăţi; ştie să împărtăşească parcursul meu, făcându-mă să simt bucuria că nu sunt singur; nu mă însoţeşte mereu, dar, tocmai pentru că vrea binele meu, îmi spune cu sinceritate ceea ce nu împărtăşeşte; este gata să mă ajute ca să mă ridic ori de câte ori cad.

Această prietenie voi căutaţi s-o dăruiţi şi preoţilor. Serra Club este un loc în care creşte această frumoasă vocaţie: a fi laici prieteni ai preoţilor. Prieteni care ştiu să-i însoţească şi să-i susţină cu simţ de credinţă, cu fidelitatea rugăciunii şi cu angajarea apostolică; prieteni care împărtăşesc uimirea chemării, curajul alegerii definitivă, bucuriile şi trudele slujirii; prieteni care ştiu să fie aproape de preoţi, care ştiu să privească elanurile lor generoase, împreună cu slăbiciunile lor umane, cu înţelegere şi duioşie. Cu aceste atitudini, voi puteţi fi pentru preoţi precum casa din Betania, unde Isus încredinţa Martei şi Mariei trudele sale şi, graţie, grijii lor, să se odihnească şi să se reîntremeze.

Există un al doilea cuvânt care vă deosebeşte şi pe care l-aţi ales pentru această Întâlnire: Siempre adelante! Mereu înainte! Împărtăşesc cu voi că este vorba de un cuvânt-cheie al vocaţiei creştine. De fapt, viaţa discipolului misionar este marcată de ritmul care îi este imprimat de chemare; glasul Domnului îl invită să abandoneze solul propriilor siguranţe şi să înceapă „sfânta călătorie” spre ţara promisă a întâlnirii cu El şi cu fraţii. Vocaţia este invitaţia de a ieşi din noi înşine pentru a începe să trăim sărbătoarea întâlnirii cu Domnul şi să parcurgem străzile pe care El ne trimite.

Or, nu poate să meargă cel care nu se pune în discuţie. Nu înaintează spre ţintă cel căruia îi este frică să se piardă pe sine însuşi conform Evangheliei (cf. Mt 16,25-26). Nicio navă n-ar brăzda apele dacă i-ar fi teamă să părăsească siguranţa portului. În acelaşi mod, niciun creştin nu poate intra în experienţa transformatoare a iubirii lui Dumnezeu dacă nu este dispus să se pună în discuţie pe sine însuşi, ci rămâne legat de propriile proiecte şi de propriile cuceriri consolidate. Chiar şi structurile pastorale pot să cadă în această ispită de a se ocroti pe ele însele în loc să se adapteze la slujirea Evangheliei.

În schimb, creştinul, mergând pe căile vieţii zilnice fără teamă, ştie că poate descoperi iniţiativele surprinzătoare ale lui Dumnezeu când are curajul de a îndrăzni, când nu permite fricii să prevaleze asupra creativităţii, când nu se înţepeneşte în faţa noutăţii şi ştie să îmbrăţişeze provocările pe care Duhul le pune, chiar şi atunci când ele cer să se schimbe direcţia şi să se iasă din scheme.

Ne luminează imaginea sfântului Junipero care, şchiop, se încăpăţânează să pornească la drum spre San Diego pentru a planta acolo Crucea! Mi-e frică de creştinii care nu merg şi se închid în propria nişă. Este mai bine a înainta şchiopătând, uneori căzând dar încrezându-se mereu în milostivirea lui Dumnezeu, decât a fi „creştini de muzeu”, care se tem de schimbări şi care, după ce au primit o carismă sau o vocaţie, în loc să se pună în slujba noutăţii veşnice a Evangheliei, se apără pe ei înşişi şi propriile roluri.

De altfel, vocaţia înseamnă a fi chemaţi de un Altul, adică de a nu ne mai poseda, de a ieşi din noi înşine şi a ne pune în slujba unui proiect mai mare. Cu umilinţă, devenim atunci colaboratori ai viei Domnului, renunţând la orice spirit de posesie şi de laudă deşartă. Cât de trist este a vedea că, uneori, chiar noi oamenii Bisericii nu ştim să cedăm locul nostru, nu reuşim să ne luăm rămas-bun de la îndatoririle noastre cu seninătate, şi ne este greu să lăsăm în mâinile altora operele pe care Domnul ni le-a încredinţat!

Aşadar, şi voi, siempre adelante! Cu curaj, cu creativitate şi cu îndrăzneală. Fără frica de a reînnoi structurile voastre şi fără a permite ca drumul preţios parcurs să piardă elanul noutăţii. Ca în jocurile olimpice, să puteţi fi mereu gata să „predaţi flacăra” mai ales generaţiilor viitoare, conştienţi că focul este aprins de Sus, precede răspunsul nostru şi depăşeşte munca noastră. Aşa este misiunea creştină: „unul seamănă şi altul seceră” (In 4,37).

Iubiţi fraţi şi surori, vă îndemn să fiţi adevăraţi prieteni ai seminariştilor şi ai preoţilor, manifestând iubirea voastră faţă de ei în promovarea vocaţiilor, în rugăciune şi în colaborarea pastorală. Şi vă rog: mereu înainte! Înainte în speranţă, înainte cu misiunea voastră, privind dincolo, deschizând larg orizonturi, făcând spaţiu tinerilor şi pregătind viitorul. Biserica şi vocaţiile sacerdotale au nevoie de voi. Şi, vă rog, rugaţi-vă şi pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.