Categorii

Audienţă acordată unui grup de tineri din dieceza de Grenoble-Vienne (17 septembrie 2018)

Întrebările tinerilor şi răspunsurile Sfântului Părinte date „liber”

Marion:

„Effatá”, ca ritul pentru catecumeni: „effatá” – „deschide-te”, pentru a cere tinerilor de a deschide gura pentru a lua cuvântul. Asta am făcut: am dat cuvântul tinerilor. În schimb, pentru noi înseamnă a deschide urechile noastre pentru a-i asculta, şi apoi a deschide şi inimile noastre la prezenţa Domnului şi la Duhul Sfânt, pentru ca să conducă viaţa noastră diecezană.

ÎNTREBAREA I

 

Mathieu:

Sfinte Părinte, mă numesc Mathieu, am 16 ani şi prietenii mei la liceu, îmi pun întrebări despre fapte de actualitate în care Biserica este foarte criticată, cum sunt homosexualitatea sau pedofilia. Eu răspund ceea ce m-au învăţat animatorii, dar până la urmă nu cred cu adevărat în asta…

Rémy:

Sfinte Părinte, mă numesc Rémy, am 14 ani şi aceasta este întrebarea mea: cum să actualizeze, astăzi, mesajul Bisericii pentru ca eu să-l pot înţelege şi retransmite tinerilor care nu cred în necesar?

Papa Francisc:

Eu nu pot să răspund în franceză… Ce n’est pas facile pour moi… la această întrebare a ta: „cum să transmiţi mesajul Bisericii?”. Eu voi spune un cuvânt, un cuvânt care este secretul pentru a transmite mesajul Bisericii: proximitate, apropiere. Dar ce înseamnă asta? Înseamnă înainte de toate a face ceea ce a făcut Dumnezeu cu poporul său. În cartea Deuteronomului, Dumnezeu spune aşa poporului: „Ce popor are dumnezeii săi aşa de aproape de el aşa cum tu [îl ai aproape pe Domnul]?”. Dumnezeu s-a făcut aproapele poporului său. Dar nu s-a terminat acolo acest lucru. Voia să se facă atât de aproape încât s-a făcut unul dintre noi, om. Această proximitate creştină este primul pas: mai mult, este „ambientul”, climatul în care trebuie să se transmită mesajul creştin. Mesajul creştin este un mesaj de proximitate.

Apoi, despre effatá: înainte de a vorbi, a asculta. Apostolatul „urechii”: a auzi, a asculta. „Şi după aceea, părinte, a vorbi?”. Nu, opreşte-te. Înainte de a vorbi, a face. Odată, un tânăr universitar mi-a pus această întrebare: „Eu în universitate am atâţia prieteni care sunt agnostici, ce trebuie să le spun pentru ca să devină creştini?”. Eu am spus: ultimul lucru pe care tu trebuie să-l faci este să spui lucruri. Ultimul. Mai întâi trebuie să faci şi el va vedea cu gestionezi tu viaţa. El va fi cel care te va întreba: „De ce faci asta?”. Şi atunci poţi vorbi. Mărturia înainte de cuvânt. Acesta este cadrul mesajului creştin. Ecouter, faire, şi apoi a spune, a vorbi.

În afară de asta, mesajul creştin nu se poate transmite „în fotoliu”: mereu este în mişcare. Mereu. Dacă tu nu te pui în mişcare nu vei putea să-l transmiţi. Isus a fost trei ani în mişcare. Părea că trăieşte pe stradă. În mişcare, mereu, făcând ceva. În mişcare. A asculta, a mărturisi, a răspunde la întrebări, dar în mişcare. Un tânăr care nu se pune în mişcare este un tânăr pensionat la douăzeci de ani. Este urât a ieşi la pensie la douăzeci de ani! Nu ştiu… am răspuns la întrebarea ta sau nu? Da? Eşti capabil s-o repeţi? Înainte…

ÎNTREBAREA A II-A

 

Gabriel:

Bună ziua, Sfinte Părinte. Sunt Gabriel, am 21 de ani. Cu tinerii din departamentul Isère, suntem animaţi de dorinţa de a ne pune în slujba săracilor care sunt în jurul nostru. Personal, îmi este greu să trăiesc solidaritatea în Biserică: am nevoie să fiu însoţit şi orientat pentru a trăi caritatea în manieră concretă.

Clara-Marie:

Sfinte Părinte, mă numesc Clara-Marie şi am 16 ani. Întrebarea mea: ce se aşteaptă de la noi ca tineri creştini pentru a trăi concret această caritate?

Papa Francisc:

Ambele aceeaşi temă. Săracii sunt în centrul Evangheliei. Când eu eram seminarist şi preot tânăr în America Latină era timpul anului 1968; şi voi l-aţi cunoscut. Ceea ce conta mai mult era lupta de gherilă, munca politică… Şi dacă un preot făcea o lucrare cu săracii, acel preot era „comunist”. Pentru că situaţia politică era aşa… Părea că unicul grup care se apropia de săraci şi lupta pentru dreptate erau comuniştii. Este invers: Evanghelia, Evanghelia îi pune în centru pe săraci. Mai mult, pune în centru sărăcia. Dacă tu nu ai sărăcia în duh, tu nu vei fi un fericit, un creştin bun. Este prima dintre fericiri: săracii, săracii în duh. Apoi, apropierea de săraci, dar nu de sus în jos. Este permis a privi o persoană de sus în jos numai atunci când tu te apleci pentru a o ridica. În alte situaţii nu este permis a privi o persoană de sus în jos. A merge la săraci la acelaşi nivel, a-i sluji pe săraci pentru că sunt imaginea lui Cristos. Şi când spun săraci, spun săraci în toate: şi săracii în sănătate, bolnavii; săracii în bani; săracii în cultură; săracii care au căzut în vicii, în dependenţe. Câţi dintre colegii voştri sunt în droguri, de exemplu: sunt săraci, săraci din Evanghelie. „Dar nu, cel care este în droguri are mulţi bani şi familie bogată, acela nu este un sărac”. Nu, acela este un sărac, este un sărac. A ne apropia de cel sărac pentru a-l sluji. A ne apropia de sărac pentru a-l ridica. Dar a-l ridica împreună, îngenunchindu-mă şi luându-l. Când tu atingi boala unui sărac, tu atingi rănile lui Cristos. Acesta este un pic sensul săracilor în Biserică. Ça va bien?

ÎNTREBAREA A III-A

 

Thérèse:

Bună ziua, Sfinte Părinte, mă numesc Thérèse, am 24 de ani. De mai multe ori, în viaţa mea personală, m-am destăinuit persoanelor mai mari cu privire la probleme de iubire şi de sexualitate. De fiecare dată m-am aflat în faţa unei lipse de atenţie şi de înţelegere; am avut senzaţia că nu sunt ascultată. Cred că asta se întâmplă pentru că suntem prima generaţie care vorbeşte şi care, în mod specific, vorbeşte despre aceste teme.

Manon:

Eu mă numesc Manon şi am 16 ani. Dintr-o dată, aceste teme devin complicate; se aude orice, de la oricine, se văd atâtea lucruri, există opinii diferite… În general, ne simţim pierduţi. Unde trebuie să ne „poziţionăm” într-o societate în care trupul este desacralizat?

Papa Francisc:

Sexualitatea, sexul, este un dar al lui Dumnezeu. Nu este deloc un tabu. Este un dar al lui Dumnezeu, un dar pe care Domnul ni-l oferă. Are două scopuri: a ne iubi şi a genera viaţă. Este o pasiune, este iubirea pasionată. Iubirea adevărată este pasionată. Iubirea dintre un bărbat şi o femeie, când este pasionată, te face să dai viaţa pentru totdeauna. Mereu. Şi a o da cu trupul şi sufletul. Când Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia, Biblia spune că amândoi sunt chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Amândoi, nu numai Adam sau numai Eva, ci amândoi – ensemble – amândoi. Şi Isus merge mai departe şi spune: pentru aceasta bărbatul, precum şi femeia, va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se vor uni şi vor fi… o singură persoană?… o singură identitate?… o singură credinţă de căsătorie?… Un singur trup: aceasta este măreţia sexualităţii. Şi aşa trebuie să se vorbească despre sexualitate. Şi aşa trebuie să se trăiască sexualitatea, în această dimensiune: a iubirii dintre bărbat şi femeie pentru toată viaţa. Este adevărat că slăbiciunile noastre, căderile noastre spirituale, ne fac să folosim sexualitatea în afara acestui drum atât de frumos, a iubirii dintre bărbat şi femeie. Dar sunt căderi, ca toate păcatele. Minciuna, ura, lăcomia… Sunt păcate: păcate capitale. Dar aceasta nu este sexualitatea iubirii: este sexualitatea „transformată în lucru”, dezlipită de iubire şi folosită pentru distracţie. Este interesant cum sexualitatea este punctul cel mai frumos al creaţiei, în sensul că bărbatul şi femeia au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi sexualitatea este cea mai atacată de mondenitate, de duhul răului. Spune-mi: tu ai văzut, de exemplu – nu ştiu dacă la Grenoble este – dar tu ai văzut o industrie a minciunii, de exemplu? Nu. Dar o industrie a sexualităţii dezlipită de iubire, ai văzut? Da! Atâţia bani se câştigă cu industria pornografiei, de exemplu. Este o degenerare faţă de nivelul în care Dumnezeu a aşezat-o. Şi cu acest comerţ se fac atâţia bani. Însă sexualitatea este mare: păstraţi dimensiunea voastră sexuală, identitatea voastră sexuală. Păstraţi-o bine. Şi pregătiţi-o pentru iubire, pentru a o insera în acea iubire care vă va însoţi toată viaţa. Eu vă voi povesti un lucru şi apoi vă voi spune un alt lucru. În piaţa [Sfântul Petru] odată – eu salut mulţimea din piaţă – erau două persoane mari, bătrâne, care celebrau şaizeci de ani de căsătorie. Erau luminoşi! Şi eu am întrebat: „V-aţi certat mult?”. „Oh, uneori…” – „Şi merită asta, căsătoria?” – Şi aceştia doi, care mă priveau, s-au privit între ei şi apoi iarăşi m-au privit pe mine şi aveau ochii înlăcrimaţi, şi mi-au spus: „Suntem îndrăgostiţi”. După 60 de ani! Şi apoi voiam să vă spun: odată un bătrân – foarte bătrân, cu soţia bătrână – mi-a spus: „Noi ne iubim mult, mult şi uneori ne îmbrăţişăm. Noi nu putem face dragoste la vârsta noastră, dar ne îmbrăţişăm, ne sărutăm… Aceasta este sexualitatea adevărată. Să nu fie niciodată dezlipită de locul atât de frumos al iubirii. Trebuie vorbit aşa despre sexualitate. . Ça va?

ÎNTREBAREA A IV-A

 

Paul:

Bună ziua, Sfinte Părinte, mă numesc Paul şi am 17 ani. Aspectul angajării creştinilor în societate a revenit adesea, în acest an, dar nu este mereu uşor, pentru că uneori societatea însăşi sau mass-media îi reproşează Bisericii fie că tace fie că face prea mult. Dumneavoastră înşivă, Sfinte Părinte, probabil sunteţi uneori „încurcat” între aceste poziţii diferite. Întrebarea mea este: cum putem gestiona toate acestea ca creştini şi membri ai Bisericii?

Papa Francisc:

Este şi în Biblie, la început, în creaţie, un cuvânt care te va ajuta. Când Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu l-a chemat pe Cain şi i-a pus întrebarea: „Cain, unde este fratele tău?”. Şi el s-a supărat un pic şi i-a spus: „Dar sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”. Acolo [prin contrast] este punctul cheie pentru angajarea faţă de alţii, fie angajarea mai familială, în familie, cu prietenii, fie cea în societate. Şi angajarea de a face ceva pentru patrie, pentru lume. Angajarea. A avea grijă de fraţi, aşa cum tu ai nevoie ca fraţii să aibă grijă de tine. Şi aceasta este viaţa creştină: nu trăim izolaţi. Nu suntem izolaţi, suntem un trup, un trup, şi Dumnezeu vrea ca să mergem în comunitate, să avem grijă unul de altul, să încercăm să ne ajutăm pe drum. Angajarea. Aceasta este baza angajării, a lui engagement, chiar baza. Apoi este în familie, în cartier, cu prietenii. În societate un creştin trebuie să fie o persoană care se angajează. Nu numai cei care fac politică, nu, nu numai aceia. Toţi, toţi. În locul în care te afli. Eşti contabil? Vezi cum faci asta. Eşti medic? Vezi cum faci asta. Fiecare. Dar nu putem fi creştini fără a ne angaja în societate, fără a crea societatea. Nu vă scandalizaţi de asta. Pentru a fi bun creştin trebuie să ne murdărim mâinile, în ajutorarea celorlalţi. Nu numai ideile, nu, cu faptele. A ne angaja. Şi de atâtea ori greşim, a greşi este omeneşte. Cer iertare şi merg înainte. Dar angajarea. Ce pot să fac pentru alţii? Pentru familia mea, pentru patria mea, pentru lume. A căuta mereu… Contrariul lui Cain. Cain şi-a spălat mâinile. Pilat şi-a spălat mâinile. Creştinul îşi murdăreşte mâinile. Înţelegeţi? Pentru a face bine pentru alţii. Şi era un alt lucru pe care voiam să vi-l spun… Împotriva angajării creştine există doi duşmani urâţi. Primul este egoismul: „Nu… Eu privesc lucrurile mele, banii mei, familia mea…”. Închiderea. Egoismul este o închidere. Persoanele egoiste nu ştiu să privească orizontul. Este chiar o închidere a inimii. Gândiţi-vă la o mamă: o mamă egoistă, cum ar face? Să ne imaginăm cum ar face: se ridică, îl priveşte pe copil, este ora de supt, îi dă laptele… şi face lucrurile sale; apoi este murdar, îl curăţă şi îl lasă… Este o mamă egoistă, închisă în ea însăşi. O mamă adevărată ce face? Nu doarme pentru a-l auzi pe copil! Se ridică, merge, îl îmbrăţişează, îl sărută. Depinde de copilul său. Este implicată în viaţa copilului. Iată, acesta este unul dintre duşmani: egoismul. Celălalt duşman, foarte puternic, care vine atunci când unul începe să aibă o activitate mai înaltă în societate, când are o meserie, un loc important, este corupţia. Corupţia înseamnă a trăi pentru noi înşine. Dar este aşa de urâtă pentru că ajunge să nu te lase să trăieşti pentru tine însuţi, ci pentru a te face să trăieşti „prin buzunare”: te alipeşte de bani. Este un lucru urât. Corupţia inimii, corupţia elimină toate idealurile.

Aşadar: Cain, glasul lui Dumnezeu care spune: „Unde este fratele tău?”, adică tu trebuie să-l iei asupra ta pe fratele. Pilat care îşi spală mâinile; creştinul care îşi murdăreşte mâinile pentru alţii, se angajează în societate şi lucrează. Şi apoi fiţi atenţi la egoismul care închide inima şi la corupţia care elimina inima din locul ei şi o pune în buzunare. Este clar? Sunteţi sau nu de acord? Şi vreunul care nu este de acord cu asta s-o spună, aşa discutăm un pic. Bine…

ÎNTREBAREA A V-A

 

Noemi:

Sfinte Părinte, mă numesc Noemi şi am 17 ani; ca alţi tineri din dieceză, sunt într-o parohie vie unde este frumos să mergi; este un loc în care tinerii se cunosc şi unde le face plăcere să se întâlnească. Pentru aceasta m-am întrebat, Sfinte Părinte: dacă dumneavoastră ar trebui să luaţi în primire o parohie, astăzi, care ar fi primul lucru pe care l-aţi face?

Emilie:

Sunt Emilie, am 25 de ani. Unii dintre prietenii mei s-au îndepărtat de Biserică şi eu n-am fost capabilă să-i însoţesc spre Cristos. Sfinte Părinte, cum să însoţim persoanele care trăiesc în jurul nostru? Dumneavoastră aveţi o experienţă personală de însoţire a tinerilor pe care să ne-o povestiţi?

Papa Francisc:

Eu am fost paroh timp de şase ani: este cea mai frumoasă muncă pe care am făcut-o. nu ştiu care a fost primul lucru pe care l-am făcut, nu-mi amintesc. Dar cred că, dacă astăzi aş fi numit paroh, primul lucru pe care l-aş face ar fi să merg acolo, să deschid uşa bisericii, să stau aşezat acolo şi să-i primesc pe oameni. Acesta este un lucru. Şi un alt lucru care se poate face, şi care-mi place mult, este să ies în cartier şi să salut oamenii: „Cum te cheamă? Îmi face plăcere…”. A privi în ochi. Îţi aminteşti despre un cuvânt care a fost spus aici? „Apropiere”. Primul lucru pe care trebuie să-l facă un paroh: apropierea de oameni. A fi aproape. Odată, am cunoscut un paroh – nu era un paroh, era în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun – dar a fost paroh înainte de a intra. Şi el îmi spunea: „Eu eram atât de fericit în satul în care eram paroh. Cunoşteam fiecare persoană, cunoşteam şi numele câinilor!”. Este frumos acest lucru! Este acolo, este aproape, cunoaşte totul. Parohul apropiat. Este adevărat că e obositor a fi aproape de oameni pentru că, atunci când au încredere, vin, te întreabă, îţi spun…

Şi apoi îţi voi spune un lucru pe care tu nu l-ai întrebat, care însă probabil va ajuta: care ar fi primul sfat pe care eu l-aş da oamenilor ca paroh? Să nu se bârfească. Vă rog, o parohie care învaţă să nu bârfească unul faţă de altul este sfântă. Un preot francez mi-a povestit că în parohie era o doamnă care vorbea rău despre toţi, o bârfitoare. Casa ei era aproape de fereastra parohiei, până acolo încât ea putea să vadă în interiorul bisericii. Într-o zi acea femeie s-a îmbolnăvit. Şi l-a chemat pe paroh şi i-a spus: „Părinte, eu nu pot să merg la Liturghie, să primesc Împărtăşania, dumneavoastră mi-o puteţi aduce?”. Şi parohul, ce a răspuns? „Dar, doamnă, nu este necesar, cu limba pe care o aveţi dumneavoastră, de la fereastră ajunge până la tabernacol!”. Asta pentru a înţelege un pic. Dar este un lucru urât acesta, a vorbi de rău. Nu, nu, nu faceţi asta niciodată! Dar este frumos a vorbi rău despre alţii? Da, este frumos, dar după aceea îţi rămâne o amărăciune în inimă. „Eh, părinte, cum pot să nu vorbesc de rău?”. Există un medicament foarte la îndemână şi care nu costă nimic: muşcă-ţi limba.

Există o veche regulă a pelerinilor, din Evul Mediu mai mult sau mai puţin, că atunci când făceau pelerinajul aceşti bătrâni şi tineri, o regulă spunea: niciodată, niciodată să ne se meargă faţă de pasul celuilalt. A respecta pasul celuilalt. A-i însoţi pe tineri înseamnă asta: a respecta. Şi dacă tu vrei să-i spui să meargă mai repede? „Uite ce frumos e lucrul acela!… Reuşeşti?”. Atunci, dacă reuşeşte, începeţi să mergeţi un pic mai repede. Dar să nu mergi niciodată mai repede fără el. Spune-i un lucru frumos pentru ca el să înceapă să meargă mai repede.

ÎNTREBAREA A VI-A

 

Unul dintre tineri:

Am o altă întrebare, Sfinte Părinte: la începuturile sale, Biserica era omniprezentă în societate, era un model de urmat. Astăzi, societatea a evoluat şi Franţa este o ţară laică în care numărul creştinilor s-a diminuat puternic. Biserica mare are încă o situarea a sa? Şi la ce foloseşte? Pentru aceasta, vă întreb, Sfinte Părinte: de ce să ne angajăm într-o instituţie care uneori mi se pare fără sens şi fără situare?

Papa Francisc:

Întrebarea ta este foarte realistă, foarte realistă. Mă face să mă gândesc la un suporter de fotbal care este angajat într-o echipă şi echipa începe să meargă în jos, în jos, în jos, şi se întreabă: cum să mai stau în această echipă? Probabil că el spune: nu, nu merge, îmi schimb echipa. Dacă nu are o pasiune mare pentru acea echipă, dar are pasiune pentru fotbal, alege o altă echipă care să joace mai bine. Schimbă echipa, schimbă instituţia. Însă apartenenţa la Biserică, înainte de toate, nu este apartenenţă la o instituţie, este o apartenenţă la o persoană, la Isus. În Duminica Floriilor, Isus era în triumf; când a făcut înmulţirea pâinilor voiau să-l facă rege – aceea este o instituţie frumoasă! – dar în Vinerea Sfântă era răstignit. Este vorba de a-l urma pe Isus, nu de a urma consecinţele lui Isus. Nu consecinţele sociale: dacă este mare Biserica sau dacă este mică…, nu, ci Isus. A-l urma în momentele liniştite, când Biserica înfloreşte; şi a-l urma în momentul în care Biserica este în criză. Ia istoria Bisericii: cu Biserica a mers aşa. Biserica n-a dus înainte mari organizaţii, mari partide politice, mari instituţii… Nu. Biserica a fost dusă înainte de sfinţi. Şi în ziua de astăzi sfinţii o vor duce înainte, nu noi, nici măcar papa. Nu, sfinţii. Ei deschid drumul în faţa noastră. Şi de ce sfinţii? Pentru că-l urmează pe Isus. Credinţa nu este o idee: este o întâlnire cu Isus. Eu îţi urez ca această întâlnire să te însoţească toată viaţa.

ÎNTREBAREA A VII-A

 

Pauline:

Bună ziua, Sfinte Părinte, mă numesc Pauline şi am 27 de ani. Ascultând mărturiile, cum să însoţim vocaţia fiecăruia în acest context?

Papa Francisc:

Vocaţia este un dar al lui Dumnezeu şi trebuie păstrată. Tu te refereai la vocaţiile sacerdotale, ale vieţii călugăreşti sau la toate vocaţiile?

[Răspunsul tinerei: la vocaţiile călugăreşti şi sacerdotale]

Domnul cheamă. Şi persoana chemată spune: „Eu vreau să fiu soră, vreau să fiu preot, vreau să fiu călugăriţă…”. Şi începe un drum, de însoţit cu normalitate. Normalitate. Mie îmi este frică de seminariştii care fac aşa [care asumă o „poză”], mi-e frică, pentru că nu sunt normali. Tu vrei să fii preot? Trebuie să fii un om adevărat care merge înainte. A nu renega niciodată omenitatea. Să fie normali, pentru că răul pe care-l face un preot nevrotic este teribil! Şi răul pe care-l poate face o soră nevrotică este teribil! A-i însoţi în normalitate: în primul rând. În al doilea rând: a-i însoţi în credinţă. Să crească în credinţă, în a înţelege frumuseţea lui Dumnezeu, în a înţelege drumul lui Isus şi că propria viaţă se schimbă în raport cu rugăciunea. În al treilea rând: a-i însoţi în apartenenţa comunitară. Un preot izolat de comunitate nu e bine: este un „holtei”. Holtei este cel care nu se căsătoreşte şi devine bătrân. Cel care nu se căsătoreşte şi rămâne singur toată viaţa. Célibataire, dar eu am spus un cuvânt mai puternic. Nu, preotul nu trebuie să fie un „holtei” izolat, trebuie să fie un tată. Paternitatea: a-i educa în paternitate. Precum şi în fraternitate. Acelaşi lucru cu sora: sora trebuie să înveţe să fie mamă a atâtor oameni, precum şi comunitatea. Însă sora are un avantaj faţă de preot, un mare avantaj – pentru asta cred că surorile sunt mai importante decât preoţii – în acest sens: ele sunt icoană a Mariei şi a Bisericii. Este frumos! Icoana Mariei. O soră este icoană a Sfintei Fecioare Maria şi a Bisericii. A o educa asta, şi în comunitate, mereu. A-i ajuta să crească şi a-i însoţi.

Papa Francisc (salut final):

Un mare salut şi mergeţi mereu înainte! În viaţă toţi facem greşeli, există alunecări urâte, dar amintiţi-vă de cântecul alpinilor: „În arta de a urca, secretul nu se află în a nu cădea, ci în a nu rămânea căzuţi”. Ça va bien?

Acum vă invit să ne rugăm împreună: „Bucură-te Marie…”.

[Binecuvântarea]

Et priez pour moi, je vous prie. J’en ai besoin, parce que ce travail ce n’est pas facile!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.