Categorii

Audienţă acordată unei delegaţii a Consiliului Metodist Mondial (19 octombrie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Îi mulţumesc episcopului Abrahams pentru cuvintele sale respectuoase şi vă spun bun-venit cu mare bucurie vouă tuturor, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a începutului dialogului teologic metodist-catolic.

În cartea Leviticului, Domnul anunţă al cincizecilea an ca un an special care prevede, printre altele, eliberarea sclavilor: „Să consacraţi anul al cincizecilea şi să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei” (Lev 25,10). Suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru că, într-un anumit sens, putem proclama că am fost eliberaţi de sclavia înstrăinării şi a suspiciunii reciproce. În al cincizecilea an „fiecare să-şi primească înapoi proprietatea şi fiecare să se întoarcă în familia lui” (ibid.), adăuga Domnul lui Moise. Graţie acestor cincizeci de ani de dialog răbdător şi fratern, putem cu adevărat să ne spunem unii altora, cu cuvintele apostolului Paul: „nu mai sunteţi străini” (Ef 2,19): nu în inimă, dar nici în apartenenţa la Domnul, în virtutea Botezului unic, care ne-a constituit într-o fraternitate reală. Da, suntem şi ne simţim „oameni de casă ai lui Dumnezeu” (ibid.).

La această conştiinţă ne-a dus dialogul. Conciliul al II-lea din Vatican îndeamnă încă să tindem la o cunoaştere mai aprofundată şi la o apreciere mai justă între creştinii de diferite confesiuni printr-un dialog care să înainteze „cu dragoste de adevăr, cu iubire şi cu umilinţă” (Decretul Unitatis redintegratio, 11). Dialogul adevărat încurajează încontinuu să ne întâlnim cu umilinţă şi sinceritate, doritări să învăţăm unii de la alţii, fără irenisme şi fără prefăcătorii. Suntem fraţi care, după o lungă dezlipire, sunt fericiţi să se întâlnească şi să se redescopere reciproc, să meargă împreună, deschizând cu generozitate inima faţă de celălalt. Astfel continuăm, ştiind că acest drum este binecuvântat de Domnul: prin El a început şi spre El este îndreptat.

„Să consacraţi anul al cincizecilea”, îi spunea Dumnezeu lui Moise. În documentul cel mai recent al Comisiei aţi vorbit chiar despre sfinţenie. John Wesley avea în suflet să-l ajute pe aproapele ca să trăiască o viaţă sfântă. Exemplul său şi cuvintele sale au încurajat pe mulţi să se dedice Sfintelor Scripturi şi rugăciunii, învăţând astfel să-l cunoască pe Isus Cristos. Când întrevedem semne de viaţă sfântă în alţii, când recunoaştem acţiunea Duhului Sfânt în celelalte confesiuni creştine, nu putem decât să ne bucurăm. Este frumos a vedea cum Domnul seamănă cu generozitate darurile sale, este frumos a vedea fraţi şi surori care îmbrăţişează în Isus însăşi motivaţia noastră de viaţă. Nu numai atât: ceilalţi „oameni de casă ai lui Dumnezeu” pot să ne ajute să ne apropiem şi mai mult de Domnul şi să ne stimuleze să oferim o mărturie mai fidelă faţă de Evanghelie. Aşadar, îi mulţumim Tatălui şi pentru ceea ce ne-a acordat cu mult înainte de ultimii cincizeci de ani, în secolele trecute şi în toată lumea, în respectivele comunităţi. Să ne lăsăm întăriţi reciproc de mărturia credinţei.

Credinţa devine tangibilă mai ales atunci când se concretizează în iubire, îndeosebi în slujirea adusă săracilor şi celor marginalizaţi. „Să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei”: în al cincizecilea an de dialog, această invitaţie veche a Cuvântului viu răsună pentru noi deosebit de actuală. Face parte chiar din chemarea la sfinţenie care, fiind chemare la viaţa de comuniune cu Dumnezeu, este în mod necesar chemare la comuniune cu ceilalţi. Atunci când, catolicii şi metodiştii, îi însoţim şi îi ridicăm împreună pe cei slabi şi pe cei marginalizaţi – pe cei care, deşi locuiesc în societăţile noastre, se simt departe, străini, înstrăinaţi – răspundem la invitaţia Domnului.

Privind înainte, după cei cincizeci de ani, avem o certitudine: că nu putem creşte în sfinţenie fără a creşte într-o comuniune mai mare. Acesta este drumul care se deschide în faţa noastră în drumul cu noua fază de dialog care urmează să fie demarată despre tema reconcilierii. Nu putem să vorbim despre rugăciune şi caritate dacă, în acelaşi timp, nu ne rugăm şi nu ne străduim pentru reconciliere şi pentru comuniunea deplină între noi. Fie ca munca voastră despre reconciliere să fie un dar, şi nu numai pentru comunităţile noastre, ci pentru lume: să fie stimulent pentru toţi creştinii să fie pretutindeni slujitori ai reconcilierii. Duhul lui Dumnezeu este cel care realizează miracolul unităţii reconciliate. Şi face asta cu stilul său, aşa cum a făcut la Rusalii, ridicând carisme diferite şi recompunând totul într-o unitate, care nu este uniformitate, ci comuniune. De aceea trebuie să fim împreună, ca discipolii care-l aşteaptă pe Duhul, ca fraţi care merg împreună.

Vă mulţumesc mult pentru prezenţa voastră; sunt recunoscător Comisiei de dialog pentru munca făcută şi pentru cea viitoare şi Consiliului Metodist Mondial pentru sprijinul continuu dat dialogului. Binecuvântarea din aceşti ultimi cincizeci de ani se află în harul pe care l-am descoperit unii în alţii şi care a îmbogăţit ambele comunităţi. Misiunea nu s-a terminat şi suntem chemaţi, în timp ce continuăm să mergem, să privim înainte. Am învăţat să ne recunoaştem fraţi şi surori în Cristos; acum este timpul să ne pregătim, cu speranţă umilă şi angajare concretă, pentru acea recunoaştere deplină care va avea loc, cu ajutorul lui Dumnezeu, atunci când în sfârşit vom putea să ne întâlnim împreună la frângerea Pâinii. Aş vrea să vă invit să ne rugăm pentru asta, cerând Tatălui pâinea cea de toate zilele care să susţină drumul nostru: Tatăl nostru…

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.