Categorii

Audienţă acordată seminariştilor din Lombardia (16 octombrie 2018)

Publicăm în continuare transcrierea dialogului Sfântului Părinte cu seminariştii lombarzi, primiţi în audienţă sâmbăta trecută în Sala Clementină din Palatul Apostolic:

Papa Francisc:

Eu am întrebările, pentru că mi le-au trimis; dar voi spuneţi-le: eu notez lucrurile care-mi vin pentru că vreau să fiu spontan în răspuns.

Daniele:

Sfinte Părinte, sunt Daniele, din dieceza de Mantova, şi frecvente anul propedeutic. La începutul acestui drum seminarial al nostru emoţia care prevalează în noi este bucuria; însă, uneori, în spatele acestui entuziasm se ascunde germenul îndoielii şi al trudei de a-l urma pe Isus în forma preotului în societatea contemporană. După experienţa dumneavoastră, în ce mod noi seminariştii actuali putem sta în faţa crucii îndoielii?

Papa Francisc:

Crucea îndoielii este o cruce, dar rodnică. Eu nu am încredere în persoanele care nu se îndoiesc niciodată. Îndoiala ne pune în criză; îndoiala ne face să ne întrebăm pe noi înşine: „Dar asta merge bine sau nu merge bine?”. Îndoiala este o bogăţie. Vorbesc despre îndoiala normală, nu despre acele persoane îndoielnice care devin scrupuloase. Nu, asta nu merge. Însă îndoiala normală a personalităţii este o bogăţie, pentru că mă pune în criză şi mă face să mă întreb: acest gând vine de la Dumnezeu sau nu vine de la Dumnezeu? Acest lucru este pozitiv sau nu este pozitiv?

Tu ai spus „crucea îndoielii”, iar eu îţi răspund cu privire la îndoiala interioară, la îndoiala pe care tu o ai în orientarea ta spirituală. Probabil că tu vorbeşti şi despre îndoiala culturală. Dar astăzi îndoiala culturală nu este aşa de mare; probabil că sunt mai multe afirmaţiile culturale contrare, fiecare are propria afirmaţie şi cred că omenirii îi lipseşte un pic capacitatea de a se îndoi bine. Marile probleme…: gândeşte-te la îndoiala cu privire la război, la migraţii… Sunt îndoieli de luat în serios, pentru că altminteri, în aceste domenii, problema nu se rezolvă cu o căutare interioară, ci după interesele fiecărei naţiuni, ale fiecărei societăţi, ale fiecărui popor. Aşadar lipsa acestor îndoieli este urâtă, pentru că ne face să fim mereu siguri, fără să ne punem problema… Este o cruce, îndoiala, dar este o cruce care te apropie de Isus şi te pune în criză. Şi aşa cum ai spus tu – aici este scris –: „ce acţiuni concrete putem pune în practică în fiecare zi pentru ca viaţa noastră zilnică să hrănească acest drum de încredinţare?”. Acţiunea concretă este dialogul cu persoana care te însoţeşte, dialogul cu superiorul, dialogul cu colegii. Însă dialogul deschis, dialogul sincer, lucruri concrete. Şi mai ales dialogul cu Domnul: „Doamne, ce vrei să-mi spui cu ceea ce m-ai făcut să simt, cu această dezamăgire, cu această îndoială?…”. Luaţi îndoiala ca o invitaţie de a căuta adevărul, de a căuta întâlnirea cu Isus Cristos: aceasta este adevărata îndoială. Bine?

Andrea:

Sanctitate, sunt Andrea, din dieceza de Brescia, şi sunt în primul an de teologie. „Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit”. Sanctitate, meditând asupra cuvintelor dumneavoastră cu care invitaţi Biserica să fie în ieşire, chemată să desfăşoare pretutindeni o nouă misiune evanghelizatoare, ne-am întrebat cu privire la unele dificultăţi de a le pune în practică. În faţa unei lumi tot mai secularizate, în care Isus este uitat şi cu greu se transmite şi, prin urmare, se înţelege adevărul, în faţa slăbiciunii comuniunii şi a simţului de apartenenţă şi de identitate în comunităţile creştine şi în faţa unei scăzute participări active la liturgie, vă întrebăm cu ce mijloace concrete este posibil să realizăm această ieşire la care dumneavoastră ne chemaţi şi mai ales cum putem educa la iubirea faţă de Biserică şi pentru Biserica însăşi.

Papa Francisc:

Mulţumesc.

Biserică în ieşire, aşa cum a voit Isus: „Mergeţi, predicaţi Evanghelia, mergeţi…”. Nu „Biserică în plimbare”! Probabil că uneori în vreun plan pastoral facem confuzie, ca înseamnă a merge în ieşire, în întâmpinarea persoanelor, şi ce înseamnă a face o plimbare frumoasă şi apoi a rămâne acolo unde mă aflu. Acest lucru este important: ieşirea nu este o aventură, este un mandat al Domnului, este o vocaţie, este o angajare. Tu vorbeşti despre „această lume tot mai secularizată”. Dar eu îţi spun: care lume era mai secularizată, a noastră sau aceea a lui Isus? Care lume era mai coruptă, a noastră sau aceea a lui Isus? Acelaşi lucru, amândouă. Da, aceasta este secularizată cu mijloace noi, moderne; însă cealaltă era secularizată cu mijloacele epocii. Însă corupţia era aceeaşi. Gândeşte-te la corupţia locuitorilor din Atena, când Paul a început să vorbească, acel discurs atât de bine făcut, care îi cita şi pe poeţii lor şi la sfârşit, când a ajuns la un punct un pic dificil [cel al învierii lui Cristos], atenienii au spus: „Da, da, du-te… mâine te voi vom asculta”. Se întâmplă şi astăzi. Dacă mergi să vorbeşti despre Isus, în multe locuri, în multe oraşe nu te ascultă, nu te aud. Era secularizat şi acel timpă. Gândeşte-te că în acea epocă se făceau şi jertfe umane… Şi astăzi! Într-o altă lume, cu mănuşi albe, dar se fac. Secularizarea este aceeaşi, mai mult sau mai puţin, cea din timpul lui Isus şi cea din timpul nostru. În schimb, ce trebuie să facem, lucruri concrete, în această lume aşa de secularizată? Aceleaşi lucruri concrete pe care le-a făcut Isus, pe care le-au făcut apostolii. Cum se construieşte Biserica? Luaţi cartea Faptele Apostolilor şi acolo este, acelaşi lucru. Nu există o altă metodă fundamentală diferită. Da, există nuanţe, schimbări de epocă, dar esenţialul este acelaşi pe care l-a făcut Isus.

Şi pornind de la Isus, ce putem spune? Care este „miezul” propriu al mesajului lui Isus, al atitudinii lui Isus în faţa acelei lumi secularizate? Ce făcea Isus? Apropiere. Apropierea, întâlnirea. Isus îl întâlnea pe Tatăl în rugăciune şi Isus întâlnea oamenii. Întâlnea şi duşmanii, şi uneori îi asculta, le explica, alteori le spune lucruri care par vorbe urâte. De exemplu, citeşte Mt 23: nu sunt lucruri frumoase acelea pe care le spune Isus, acolo. Pentru că era aproape şi putea să spună lucrurile clare, şi unora nu le plăceau; şi apoi El a trebuit să plătească preţul pentru asta, pe cruce. A face acelaşi lucru al lui Isus: apropiere. Apropiere de Dumnezeu, apropiere de oameni, apropiere de poporul lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, îmi place să spun că voi trebuie să fiţi preoţi ai poporului lui Dumnezeu, adică păstori de popoare, păstor al oamenilor, şi nu „clerici de stat”, pentru că Isus bătea tare în clericalismul din timpul său: cărturarii, fariseii, învăţătorii legii…, foarte tare. Şi eu vă spun că clericalismul este o pervertire a Bisericii. Când se vede un preot tânăr concentrat total pe sine însuşi, care se gândeşte să aibă carieră, acesta este mai mult de partea fariseilor şi saduceilor decât de partea lui Isus. Acesta este adevărul. Tu, când vezi un preot care se roagă, care stă cu copiii, învaţă cateheza, care celebrează Liturghia cu comunitatea sa, care ştie numele oamenilor pentru că se apropie, la sfârşitul Liturghiei merge şi salută pe fiecare: „Ce faci? Şi familia?…”. Aceasta este apropierea pe care o avea Isus. Odată am auzit pe unul – aici, unul care lucrează în Vatican… pentru că există sfinţi, aici înăuntru, există sfinţi! –, care îmi spunea că a fost paroh odinioară şi cunoştea numele tuturor, chiar şi numele câinilor! Aceasta este apropierea unui preot, un preot sfânt, dar cu sfinţenia obişnuită la care suntem chemaţi toţi. Apropiere de popor şi apropiere de Dumnezeu în rugăciune. Preotul care se zbate prea mult în organizarea treburilor şi pierde un pic această apropiere se îndepărtează de idealul sacerdotal al lui Isus.

Dar de ce apropierea? Aş vrea să subliniez un aspect teologic al apropierii – asta am spus alte dăţi, poate că aţi auzit – Dumnezeu, în Deuteronom, spune poporului său: „Gândeşte-te: care popor are dumnezeii săi aşa de aproape cum sunt eu aproape de tine?”. Este o alegere a lui Dumnezeu, apropierea de popor. Şi El a condus poporul ca un păstor şi l-a condus bine. Dar se vede că nu era satisfăcut de asta şi El a venit şi să se facă unul dintre noi: aşa de aproape! Este condescendenţa lui Dumnezeu care coboară: aceea care se numeşte synkatabasi. Este atitudinea fundamentală a lui Dumnezeu care se face om pentru noi, se face aproape. Atitudinea preotului este aceea. Mi-a dăruit, părintele Rupnik mi-a dăruit-o, o icoană a Sfintei Fecioare Maria făcută de el. Sfânta Fecioară Maria este în centru, dar, privind bine, nu este o icoană despre Sfânta Fecioară Maria: Sfânta Fecioară Maria este în centru, mare, şi îl are pe micul Isus [în sân dar în picioare], un Isus de patru sau cinci ani; mâinile Sfintei Fecioare Maria sunt aşa, ca o scăriţă, coboară la noi… În mâna dreaptă ţine plinătatea legii [un sul] şi cu stânga se agaţă de Sfânta Fecioară Maria, pentru a nu cădea. Dumnezeu este un om care coboară. Este Sfânta Fecioară Maria a condescendenţei: centrul este Isus. Sfânta Fecioară Maria este scară pentru acest mister al apropierii. Pentru aceasta evlavia faţă de Sfânta Fecioară Maria ne ajută să fim aproape de Isus. Există o rugăciune pe care ne-au învăţat-o, o iaculatorie, care face mult bine: „Marie, pune-mă cu Fiul tău, fă-mă să fiu aproape de Fiul tău”. Aşa este, asta ajută, pentru că acela care este aproape de Isus este aproape de oameni şi face ceea ce a făcut Isus.

Aşadar, o lume secularizată ca în timpul lui Isus, asta e clar. Atitudinea mai concretă a lui Isus este întâlnirea: a-i întâlni pe oameni, apropierea. Apropiere pastorală. Şi între voi, apropiere prezbiterală… Dacă este timp – nu-mi amintesc dacă este vreo întrebare despre asta – despre colegiul prezbiteral… Dacă nu este, amintiţi-mi.

Giovanni:

Sfinte Părinte, sunt Giovanni, vin din dieceza de Bergamo şi frecventez anul al patrulea de teologie. Sanctitate, unii dintre noi seminariştii se pregătesc să primească slujirea de lectori şi apropiindu-ne de exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, îndeosebi suntem provocaţi de numărul 82: „Sinodul a recomandat ca seminariştii să fie ajutaţi în mod concret să vadă relaţia dintre studiul biblic şi rugăciunea cu Scriptura. Studierea Scripturilor trebuie să-i facă mai conştienţi de misterul revelaţiei divine şi să alimenteze o atitudine de răspuns rugător dat Domnului care vorbeşte. Pe de altă parte, şi o autentică viaţă de rugăciune nu va putea decât să mărească în sufletul candidatului dorinţa de a-l cunoaşte tot mai mult pe Dumnezeu care s-a revelat în Cuvântul său ca iubire infinită”. Am vrea să vă întrebăm despre experienţa dumneavoastră în anii de formare, cu privire la raportul dintre studiu şi rugăciune şi dintre studiu şi activitatea pastorală. În sfârşit, am vrea să ştim care text din Scriptură, descoperit şi gustat mai mult graţie studiilor, v-a însoţit în rugăciune în timpul anilor de formare şi încă vă însoţeşte.

Papa Francisc:

Mulţumesc.

Pornesc de la citatul din papa Benedict al XVI-lea. El atinge un punct care este foarte important: raportul dintre rugăciune şi Scriptură. Un lucru pe care noi trebuie să învăţăm să-l facem, şi să-l facem încontinuu, este lectio divina, adică întâlnirea cu Domnul prin intermediul Cuvântului său: lectio divina. A merge mereu la Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să dialogăm cu Scriptura: aceasta este lectio divina. A sta în faţa Domnului, în prezenţa sa, cu Biblia, şi a asculta. Asta se poate face şi cu texte mici: eu le recomand oamenilor să poarte Evanghelia în buzunar – o Evanghelie de buzunar – sau în geantă, [şi să citească] atunci când au timp, două sau trei lucruri… Familiaritatea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Există atâţia autori spirituali care ne învaţă să mergem înainte în viaţa spirituală şi trebuie să-i citim, nu-i adevărat? Însă Cuvântul lui Dumnezeu, această lectio divina, această familiaritate cu Cuvântul lui Dumnezeu – care nu este o familiaritate de citate, în versetul cutare, cutare…, nu, nu aceea – este familiaritatea inimii, înseamnă a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu dinăuntru.

Apoi, întrebarea: „Am vrea să vă întrebăm despre experienţa dumneavoastră în anii de formare, cu privire la raportul dintre studiu şi rugăciune şi dintre studiu şi activitatea pastorală”, şi lipseşte un al patrulea element: sunt patru coloane, pilaştri ai formării: studiu, rugăciune, activitate pastorală şi viaţă comunitară, şi pentru aceasta este important seminarul. Odată, un episcop înţelept a spus: „Cel mai rău seminar este mai bun decât niciun seminar”. Pentru că viaţa comunitară ne ajută: este o propedeutică spre colegiul prezbiteral. Raportul dintre studiu, rugăciune, activitate pastorală şi viaţă comunitară: sunt patru pilaştri care interacţionează şi tu trebuie să te rogi cu lucrurile pe care le studiezi sau cu ceea ce vezi în viaţa pastorală, la sfârşit de săptămână, sau cu ceea ce se întâmplă în comunitate. Rugăciunea trebuie să se îndrepte spre toate, este în raport cu toate. Cele patru aspecte sunt interactive, nu sunt bucăţi separate: este o unitate a celor patru pilaştri ai formării. Şi atunci când tu mergi la părintele spiritual, la însoţitorul tău sau la rectorul tău sau la superiorul comunităţii, trebuie să vorbeşte despre toate cele patru, cum interacţionează, şi să cauţi relaţia care există. Nu ştiu dacă este clar acest lucru… Este clar? Sunt patru, dar trebuie vorbit despre relaţia, despre raportul între cele patru.

Apoi, asta este un pic o curiozitate – dar sărmana Eva, ce s-a întâmplat cu curiozitatea! – „în sfârşit, am vrea să ştim care text din Scriptură, descoperit şi gustat mai mult graţie studiilor, v-a însoţit în rugăciune în timpul anilor de formare şi încă vă însoţeşte”. Pe mine mă impresionează mult dimensiunea amintirii, dimensiunea „deuteronomică”, şi pentru aceasta un text din Biblie care m-a însoţit – şi mereu revin la el – este Dt 26: „Aminteşte-ţi, nu uita: când tu ajungi în acea ţară pe care tu n-ai cucerit-o, când tu vei avea burta plină de lucrurile pe care tu nu le-ai semănat, când tu vei locui în case pe care nu le-ai construit tu, aminteşte-ţi: aminteşte-ţi că ai fost sclav în Egipt” (cf. v. 1-7). Amintirea: mereu a privi în spate, de unde vin, de unde m-a salvat Domnul. Această dimensiune deuteronomică îmi face bine. „Ah, eu sunt un mare preot, priveşte, m-au numit rector al acelui sanctuar, fac asta şi asta…”. Aminteşte-ţi de unde te-au luat. „Eu nu eram profet nici fiu de profet, dar tu m-ai luat de la turmă…” (cf. Am 7,14-15). Asta mă impresionează mult: a te întoarce, aminteşte-ţi, nu te umfla de vanitate, de mândrie, de autosuficienţă… Totul este dar, totul este har, totul ţi-a fost dăruit. Acesta este un text cu care eu mă rog mult, îmi face bine.

Apoi, un alt text pe care eu îl consider ca istoria vieţii mele este Ezechiel 16. Din Noul Testament, mă opresc – probabil pentru că îmi plac sărbătorile – mă opresc asupra nunţii din Cana: cum acţionează Sfânta Fecioară Maria în acel moment, discret, cum îşi dă seama, cum face…; şi acea poruncă a Sfintei Fecioare Maria – este singura poruncă pe care ne-o dă Sfânta Fecioară Maria –: „Faceţi ceea ce vă voi spune” (cf. In 2,5). Mie îmi place, asta mă impresionează. Sunt cele trei texte care, aş vrea să spun, mă impresionează mult. Însă primul, vă rog: luaţi această dimensiune deuteronomică a vieţii care vă va ajuta mult, cu amintirea, să nu vă credeţi mai mult decât ceea ce sunteţi.

Piergiorgio:

Sfinte Părinte, bună ziua, sunt Piergiorgio din dieceza de Crema. Sunt acolit şi sâmbăta viitoare voi fi hirotonit diacon. Unii dintre noi seminariştii vor primi în lunile următoare slujirea acolitatului care îi va face slujitori extraordinari ai Împărtăşaniei euharistice. De aceea aprofundarea preasfintei taine a Euharistiei însoţeşte şi va însoţi tot drumul nostru. În această privinţă, şi cu ocazia Sinodului Tinerilor, am vrea să vă punem o întrebare care se naşte din experienţele noastre pastorale. Văzând atâţia tineri care nu recunosc Euharistia nici măcar drept ceva important, cum putem noi dimpotrivă să facem să se perceapă chiar centralitatea ei culminantă şi originară pentru viaţa fiecărui bărbat şi a fiecărei femei? În acest sens, aţi vrea să împărtăşiţi cu noi o amintire a dumneavoastră din tinereţe cu privire la raportul cu Isus Euharistie?

Papa Francisc:

Ieri, la Altarul Catedrei [în bazilica „Sfântul Petru”], la şase fără un sfert după-amiază, erau aproape o mie de tineri şi am dat o meditaţie şi apoi le-am făcut o oră de adoraţie euharistică. Tinerii nu refuză, dar când ajung să înţeleagă, să simtă nevoia… Este adevărat, dacă tu iei pe unul şi îi spui: „Vino, hai să facem adoraţie”, el adoarme… Dar este frumos şi să adormim în faţa Domnului! Sfânta Tereza a Pruncului Isus făcea asta des, şi eu, este adevărat! Dar este nevoie de o cateheză despre ce anume este Euharistia, o cateheză de viaţă. Vă voi spune o anecdotă. Într-una din parohiile din Buenos Aires, parohul făcea slujirea de a da de mâncare cina pentru cei fără adăpost. Era totul bine organizat: în fiecare zi a săptămânii era un grup diferit. Tineri de bunăvoinţă, majoritatea catolici, dar şi unii care nu credeau în nimic, dar voiau să facă această slujire, şi funcţiona bine. Erau cei care găteau… În total – gândeşte-te – circa douăzeci de tineri în fiecare zi: 150 de tineri mai mult sau mai puţin cu aceia care găteau. La un moment dat parohul a spus: „Aceştia fac bine această slujire. Eu trebui să fac mai mult”. Ce anume a propus înainte de a ieşi? Să asculte un cuvânt din Evanghelie. Astfel, toţi în biserică, nu mai mult de cinci minute: un cuvânt din Evanghelie. Şi ei spuneau: „Este frumos acest lucru! Dar este puţin…”. Şi parohul a spus: „Este Isus aici cu noi. Voi mergeţi să-i daţi de mâncare lui Isus nevoiaş, dar şi Isus este aici în pâine, ascuns, putem să-l privim un pic înainte de a ieşi… Iată, da – ca să nu mă lungesc – a început să facă acea lectură a Bibliei în faţa Domnului, nu mai mult de un sfert de oră. Şi aceşti tineri au învăţat ce este Euharistia, dar puţin câte puţin: cateheza despre Euharistie trebuie să se facă puţin câte puţin, pentru că este marele mister al prezenţei Domnului cu noi. Tu  nu poţi merge cu o carte şi să spui: „Euharistia este asta, este jertfa din Vechea Alianţă care după aceea, etc. etc.”. Tânărul nu va înţelege asta. Fă-l să simtă nevoia. În acest caz preotul a fost şmecher. A spus: „Aceştia merg la Isus nevoiaş. Eu îl voi arăta lor pe Isus care le dă forţa cu Cuvântul, 15 minute, nu mai mult”. Apoi, pe de altă parte a început să facă adoraţia şi mulţi dintre aceştia mergeau la adoraţie.

În această privinţă, aş vrea să merg dincolo de celebrările liturgice. Celebrarea liturgică este un act de adoraţie, un act de participare la pătimirea, moartea şi învierea lui Isus, ştim cu toţii asta. Este un act de laudă adusă lui Dumnezeu, de bucurie spirituală. Dar de atâtea ori pare un priveghi funebru! Şi acolo trebuie să-i ajutăm pe preoţi. Şi voi care veţi fi preoţi, vă rog, nu plictisiţi oamenii. Exista un obicei – nu ştiu dacă aici se mai face –: când începea predica, mulţi ieşeau să fumeze o ţigară. Predica plictisitoare. Predica este omilia: trebuie să atingă inima. Dimpotrivă, dacă este plictisitoare nu se înţelege. Voi, ca preoţi, citiţi ceea ce este scris în Evangelii gaudium despre omilie. Este lung dar am voit să fac aşa. A atinge. Un preot care ne-a predat nouă omiletica, ne spunea: „O idee, o imagine, un sentiment”. Şi asta se poate face în cinci minute. Gândiţi-vă că psihologic oamenii nu pot menţine atenţia mai mult de opt minute. O omilie de opt minute, şi bine pregătită: cu o idee clară, un sentiment clar şi o imagine clară.

Iubirea faţă de Euharistie trebuie să se facă printr-o cateheză, dar în acest mod prin Liturghie: să vadă cum se celebrează Liturghia. Să înţeleagă asta. Adoraţia este mai uşoară pentru cateheza dată tinerilor decât Sfânta Liturghie, pentru că tu poţi să explici: vor fi douăzeci de minute de adoraţie, şi preotul la fiecare şase/şapte minute spune un cuvânt, şi asta ajută. A introduce adoraţia. Însă celebrarea euharistică este importantă: este important să fie făcută bine, să fie cult de adoraţie, de bucurie, de comuniune între noi, comuniune cu Cristos. Noi în asta suntem în criză: n-am rezolvat problema celebrării euharistice. Vorbesc în general. Există exemple foarte valabile, dar în general trebuie să le reluăm. Şi asta este o problemă mondială. Unii cred că nu trebuie să facem bine rubricile: nu merge. Trebuie să facem sărbătoare şi să facem gălăgie: nu merge. Este nevoie de rubrici bune, este nevoie de sărbătoare, este nevoie de muzică, este nevoie de rugăciune, este nevoie de tăcere. Însă a celebra Euharistia nu este uşor şi aceasta este o temă pentru voi ca viitori preoţi. Apoi, de atâtea ori Euharistia – acest lucru este urât, trebuie s-o spun – Euharistia se celebrează prea „social” [ca uzanţă socială], nu în mod comunitar. Există o Liturghie pentru acel tată răposat? Profită de acea uzanţă socială pentru a evangheliza, pentru a spune un cuvânt bine, a celebra cu frumuseţe. Spunea un episcop, aici în Italia, că unii dintre preoţii săi, când li se cere să meargă să celebreze o Liturghie pentru o aniversare în sate, dacă nu vine mai întâi oferta, ei nu merg. Asta nu inventez eu. Acel episcop mi-a povestit. Înseamnă a instrumentaliza Euharistia. Asta o subliniez pentru că este centrul vieţii noastre. Însă astăzi celebrarea euharistică este în criză. Au fost făcuţi paşi buni, dar trebuie să avem grijă de ea mereu. Tu nu poţi merge să celebrezi Euharistia în grabă, „toccata şi fuga”. Nu. Inima ta trebuie să fie acolo, în Euharistie. Şi asta contagiază. De câte ori oamenii spun: „Cât de bine celebrează preotul acesta!”, şi se referă la ungerea [spirituală], adevărata ungere. Gândiţi-vă la asta. Eu îmi amintesc când eram tânăr, când eram copil, de Euharistie, şi sora care m-a pregătit – era pricepută, ne punea să cântăm, ne învăţa Liturghia cu un cântec care probabil că se mai cântă: „O, Sfânta Altar păzit de îngeri”. Ne învăţa cântecul şi apoi ne explica un lucru şi un altul… şi noi eram curioşi. Şi astfel m-a învăţat Liturghia, pregătindu-mă pentru Prima Împărtăşanie.

Nu ştiu, cu privire la asta m-am lungit un pic, dar mă preocupă: celebrarea euharistică să fie demnă, evlavioasă, care să implice şi afectul oamenilor. Precum şi în omilie. Apoi ca tânăr, după convertirea mea, la şaptesprezece/optsprezece ani mergeam o dată sau de două ori pe lună să fac adoraţia perpetuă al sacramentini, seara. Era timpul în care nu era Liturghia de seară, şi sacramentinii la Buenos Aires au biserica într-un cartier central, chiar elegant. Îmi amintesc – era cinci şi jumătate dimineaţa – era Liturghia, după aceea adoraţia, şi acolo veneau oamenii de la sărbători direct la Liturghie, pentru a dormi toată duminica. Asta – îmi amintesc – nu-mi plăcea pentru că spuneam: „Dar aceştia vin la Liturghie numai pentru a îndeplini preceptul”. Şi luxul femeilor acolo nu-mi plăcea mult. Dar acele seri de adoraţie… Era o oră, apoi patruzeci de minute de odihnă, apoi o oră. Mi-a făcut bine în acel timp să mă pregătesc pentru decizia definitivă. Da… Nu ştiu dacă am răspuns la întrebarea despre Euharistie.

Marco:

Sfinte Părinte, sunt Marco, din dieceza de Milano, seminarist în anul cinci de teologie. Sanctitate, anul cinci de teologie este un an decisiv în vederea drumului de discernământ vocaţional, în vederea ordinelor sacre. Vă întrebăm: cum aţi trăit partea discernământului spiritual în viaţa dumneavoastră? Cum aţi înţeles chemarea la viaţa călugărească şi la preoţie, cu atenţie deosebită faţă de viaţa afectivă? Cum au fost diferitele figuri de însoţire spirituală în anii formării adevăraţi subiecţi ai discernământului dumneavoastră?

Papa Francisc:

Aşa cum fiecare dintre voi a făcut discernământ în propria viaţă pentru a se decide să intre în seminar. Este un drum, acela de a discerne şi a vedea ce vrea Domnul de la mine, însoţit de un altul care să mă ajute. Cum se vede? Ce simt, ce mă lasă în pace, ce mă lasă neliniştit, ce îmi ia pacea… Eu am avut un mare om care m-a ajutat mult, în asta: era decanul de filozofie, dar era un om care a studiat mult viaţa spirituală şi mai ales discernământul din timpul călugărilor până acum. Şi m-a ajutat mult. Dădea sfaturi reale, concrete pentru a ajuta să merg înainte. De exemplu, îmi amintesc odată că se vorbea, într-o şcoală de antropologie, se vorbea despre maturitate. „Şi cum se ştie – a spus un coleg de-al meu – cum se ştie dacă unul este matur sau nu este matur?”. Şi el a spus: „Eh… tu ai fraţi şi surori: sunt căsătoriţi?” – „Da, doi” – „Şi au copii?” – „Da” – „Tu eşti capabil să te joci cu nepoţii tăi?” – „Eh, nu ştiu…” – „Încearcă: dacă eşti capabil, mergi bine; dacă nu eşti capabil, îţi lipseşte ceva”. Lucrurile concrete ale vieţii te duc la discernământ, şi un semnal de maturitate este capacitatea de a te juca cu copiii. Un om care nu ştie să se joace cu copii, îi lipseşte ceva. A te juca cu copiii din familie; a pierde timpul, ca taţii, taţii şi mamele…, mamele fac adesea asta pentru că sunt cu copilul, însă tatăl când se întoarce de la muncă obosit, trebuie să facă un efort pentru a se juca împreună cu copilul… Acesta este un exemplu de discernământ. A discerne este viaţa creştină. Astăzi, de ce trebuie să fac cercetarea cugetului? Nu numai pentru a face contabilitatea păcatelor pe care le-am comis sau a virtuţilor de astăzi, ci pentru a vedea ce s-a întâmplat în inima mea. Un tânăr priveşte o tânără şi îi place… Ce este? Apoi îi place încă o dată; priveşte alta şi nu-i place… Şi el lucrează asupra acestui lucru, şi la sfârşit îi vorbeşte, se logodesc şi merg înainte. A vedea ce se întâmplă în inima mea: asta înseamnă a discerne. Ce se întâmplă înlăuntrul meu: ce gânduri îmi dau bucurie, ce gânduri îmi dau tristeţe, ce lucruri mă lasă trist şi le simt ca lucruri care nu folosesc… Şi unul dintre cele mai dificile lucruri în viaţa creştină şi în care este nevoie de discernământ, mult, este cum să convieţuim cu păcatul. Toţi suntem păcătoşi, toţi; şi nu numai în teorie, în practică. Şi când eu cad, cum convieţuiesc cu această cădere? Cum rezolv acest eşec? A căuta în rugăciune, în sfătuire cum să merg înainte cu păcatul şi să-l rezolv. Îmi amintesc odată, eram la Buenos Aires, în episcopie, aveam întâlniri, şi secretara vine şi îmi lasă un plic şi spune: „Părintele cutare este aici, cere numai să citiţi asta, între o întâlnire şi alta”. Eu l-am luat şi spunea: „Părinte, am păcătuit. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Eu sunt liniştit. Aştept jos. Când aveţi un pic de timp, chemaţi-mă”. Şi nu a plecat din episcopie până în momentul în care l-am chemat. Este un exemplu extrem, dar acel om era în criză pentru că nu ştia cum să rezolve o alunecare pe care o făcuse. Asta înseamnă a discerne. Sunt într-un întuneric datorită unei greşeli, a unui păcat pe care l-am făcut, merg la părintele, imediat; sau merg la acel coleg care mă va ajuta. Dar a căuta mereu pe cineva care să mă ajute să convieţuiesc cu lucrurile mele urâte, cu greşelile mele. Şi cu lucrurile bune, dar vreau să subliniez convieţuirea cu păcatul, pentru că se pare că noi nu ştim bine cum să rezolvăm problema concretă că suntem păcătoşi. O rezolvăm în teorie, dar nu în concret. Şi pentru asta este nevoie de discernământ.

Eu aş vrea să vă salut pe fiecare în parte, dar să auzim cealaltă întrebare…

Părintele Davide:

Sfinte Părinte, sunt părintele Davide, de două săptămâni diacon al diecezei de Milano. Sanctitate, am vrea să vă adresăm o întrebare pornind de la fraza paulină „Bucuraţi-vă în speranţă”. De fapt, cea a speranţei este o trăsătură necesară şi esenţială a mărturiei pe care Biserica trebuie să o dea despre Cristos, şi numai speranţa adevărată care provine din Paştele lui Isus este cea care ne permite nouă seminariştilor să ne oferim viaţa lui Dumnezeu şi miresei sale. Însă, mulţi sunt duşmanii acestei speranţe: în ultimele luni am asistat la evenimente grave care au zdruncinat din interiorul bărcii lui Petru şi ne-au dezamăgit profund. Vă întrebăm: cum să stăm în mod autentic în faţa scandalurilor care ne chinuiesc şi implică şi pe consacraţi? Cum să-i ajutăm pe credincioşi să nu-şi piardă speranţa în pofida sărăciei slujitorilor săi? Aşadar, ce paşi de convertire pentru noi preoţii şi viitorii preoţi în acest sens?

Papa Francisc:

„Este necesar ca să existe scandaluri” – spune Isus. Scandalul este de la începutul Bisericii: gândiţi-vă la Anania şi Safira, acei doi care voiau să înşele comunitatea: un scandal. Petru a rezolvat în mod clar scandalul, în acel caz: a „tăiat capul” amândurora. Isus spune că da, este necesar să existe scandaluri pentru a vedea unde se află inima ta, dar şi avertizează: „Vai, vai vouă dacă scandalizaţi pe unul dintre aceştia”. A scandaliza poporul lui Dumnezeu, acest lucru este foarte urât. Este foarte urât. Şi nu vorbesc despre scandalul celor slabi, ci despre poporul lui Dumnezeu: scandalul preotului făcut poporului lui Dumnezeu. În ţara mea, de exemplu, poporul lui Dumnezeu nu se scandalizează mult, dar acţionează. De exemplu, este capabil să ierte un sărman preot care are o viaţă dublă cu o femeie şi nu ştie cum să rezolve: „Ah, sărmanul om, să-l ajutăm…”, dar nu condamnă imediat. Este capabil să ierte un alt preot care este un pic singur şi ia paharul prea des: „Eh, sărăcuţul, un pic de vin îi face bine, este singur…”. Poporul are o înţelepciune mare. Dar nu îţi iartă preotul care îi maltratează pe oameni: pe acesta nu ţi-l iartă! Pentru că se scandalizează. Şi nu-ţi iartă preotul alipit de bani: nu ţi-l iartă. A scandaliza oamenii este un lucru urât, dar şi a scandaliza preoţimea este un lucru urât. Dacă tu mergi la o reuniune a preoţilor şi vorbeşte episcopul, sau vorbeşte altcineva, şi apoi ieşi cu unul sau doi prieteni şi bârfeşti împotriva episcopului sau împotriva celui care a spus acel lucru, împotriva altuia… acesta este un scandal care răneşte trupul. Scandalul răneşte. Noi trebuie să fim clari: cu privire la acest punct să nu se cedeze. Scandalurile, nu. Mai ales când scandalurile îi rănesc pe cei mai mici. Poporul este mai simplu… A condamna scandalul, mereu. A nu ceda. „Dar cum pot să fac asta?”. Mergi, vorbeşte-i. Vorbeşte-i ca frate: „Ascultă, tu scandalizezi oamenii cu asta”. Sau mergi la episcop şi spune-l episcopului: „Vorbiţi-i dumneavoastră ca tată”. Dar când ar trebui să vedeţi că un preot scandalizează, vă rog mergeţi ori direct la el ori la prietenul său ori la paroh ori la episcop, pentru ca să-l ajute. În Argentina există obiceiul de a-i invita pe preoţi la nuntă: când tu îi căsătoreşti, apoi te invită la nuntă. La noi căsătoria se face seara; apoi urmează nunta. Şi mulţi preoţi merg acolo şi fac o figură urâtă pentru că sunt în mijlocul unei sărbători lumeşti şi apoi beau prea mult… Un scandal… „Nu, eu merg ca să fac apostolat” – Dar, te rog! [râd] – Este adevărat că soţii cer „da, veniţi, veniţi!”, dar preoţii şmecheri spun aşa: „Nu, vedeţi, eu voi veni, dar când voi vă veţi întoarce din luna de miere, eu voi veni acasă la voi, voi binecuvânta casa şi voi lua cina cu voi doi”. Asta nu scandalizează. Dar, vă rog, arta de a sta în locul propriu. Pentru a fi în locul de preot nu trebuie să fii rigid, nu, uman, normal. Dar în locul tău. A nu scandaliza niciodată.

În spatele întrebării tale este scandalul abuzurilor. Voi cunoaşteţi statisticile: 2% dintre abuzurile care se fac au fost făcute de preoţi. „Eh, este puţin, părinte”. Nu. Pentru că dacă ar fi un singur preot, acest lucru este monstruos. Să nu ne justificăm pentru că suntem numai 2%. 70% au loc în familii şi în cartier; apoi, în sălile de antrenament, antrenorii; în şcoli… Este un scandal, dar este un scandal mondial care pe mine mă face să mă gândesc la jertfele umane de copii, aşa cum făceau păgânii. Cu privire la acest punct, vorbiţi clar: dacă voi vedeţi ceva de acest gen, imediat la episcop. Pentru a-l ajuta pe acel frate abuzator. Imediat la episcop. Dar există alte scandaluri de care nu este la modă să se vorbească. Un scandal puternic este preotul monden, cel care trăieşte în mondenitatea spirituală. Un om educat, bine acceptat din punct de vedere social, dar monden. Niciodată nu este văzut că se roagă în faţa tabernacolului; niciodată nu-l vezi că merge într-un spital şi se opreşte şi ia mâinile celor bolnavi, niciodată. Niciodată fapte de milostenie, cele dificile de făcut. Este preotul monden: acesta este un scandal. Şi mondenitatea… M-a impresionat mult când am citit, pentru prima dată, Meditaţie despre Biserică de cardinalul de Lubac: ultimul capitol, ultimele două pagini. Citează pe un benedictin care spune că păcatul cel mai rău al Bisericii este mondenitatea spirituală. Înseamnă a converti religia într-o antropologie. Citiţi aceste două pagini: vă va face bine. Vă va face bine.

Părintele Marco:

Bună ziua, sunt părintele Marco, de la seminarul din Cremona. La Firenze, dumneavoastră aţi încredinţat Bisericii italiene Evangelii gaudium şi ne-am imaginat ce anume însemna nu numai „încredinţare diecezelor şi parohiilor”, ci „încredinţare comunităţii seminarului”: care sunt procesele de reînnoire pe care fiecare comunitate, şi cu proprii episcopi, cu proprii educatori suntem angajaţi să le facem? Al doilea lucru pe care am vrea să-l întrebăm, ca educatori, este că înainte de toate a fi în seminar cu aceşti tineri este ceva mare pentru noi, dar este şi ceva care ne cheamă la convertire în fiecare zi, este ceea ce tocmai aţi spus despre preot: ce înseamnă a fi autentici ca preoţi? Eventual noi nu trebuie să-i învăţăm mari filozofii: trebuie să-i facem să înţeleagă că a dărui viaţa este un lucru… dar pentru noi devine foarte angajant. Şi al treilea lucru pe care vrem să-l întrebăm este: când episcopul ne întreabă la hirotonire pentru seminarişti: „Ştii că sunt vrednici?”, atunci îţi vin în minte toate reflecţiile: viitorul care se deschide în faţa lor, cu harul lui Dumnezeu, cu Biserica… Iată, dacă ne puteţi ajuta să spuneţi – aţi amintit mai înainte – ce înseamnă a trăi ca preoţi, în mod comunitare, acel noi, nu numai acel eu. Mai înainte aţi amintit de clericalism: ne mai puteţi spune un cuvânt despre asta? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Aici, şi în întrebarea scrisă era: „O întrebare despre frica de a fi în ieşire şi a locui în condiţia Bisericii ca spital de campanie. Pentru a trăi asta este necesar să se reînnoade nodul vocaţie-convertire. Ne uimeşte cum dumneavoastră invitaţi adesea Biserica să perceapă cu Duhul ne duce în afara siguranţelor noastre: cum putem evita cu înţelepciune riscul? Ce poate să însemne pentru noi că trebuie să avem grijă şi de o veche tradiţie de formare seminarială? Ce ne puteţi sugera pentru a-i ajuta pe tinerii noştri să guste riscul Evangheliei şi să nu se blocheze în forme de apărare şi de clericalism?”. Am voit s-o citesc pentru că erau trei şi voiam…

Înainte de toate, pune-i în mişcare. O formare serioasă înseamnă a-i pune în mişcare, să nu stea pe loc. Pune-i în mişcare pentru că un preot care nu este în mişcare se gândeşte la trăsnăi, spune trăsnăi şi face trăsnăi. În mişcare, mereu, pentru ca măcar să nu facă trăsnăi. „Dar este riscant…”. Da. Va aluneca, dar vă spun un lucru: eu de atâtea ori l-am rugat pe Domnul pentru un preot – ca exemplu pentru atâţia, dar să ne gândim la unul – pentru ca să-i arunce o coajă de banană şi el să alunece în aşa fel încât să-l umilească şi astfel să poată merge înainte. A-i pune în mişcare, fără atâtea siguranţe. Este adevărat că este un risc, acela de a-i forma pe oameni este un risc, dar luaţi acest risc. Odată, un bătrân preot înţelept spunea: „Când episcopul l-a întrebat pe rectorul meu: Ştiţi dacă acesta este vrednic?, în acel moment rectorul meu a adormit şi a răspuns nu ştiu ce…”. Este un risc.

Alaltăieri a trebuit – auziţi asta – a trebuit, de la Roma! să suspend o hirotonire sacerdotală dintr-un alt continent. Dar ce are în cap acel episcop? Şi acei formatori care prezintă episcopului o astfel de persoană: ştirile care au sosit erau teribile! Există aceste cazuri, dar majoritatea nu sunt aşa. Voi aveţi o experienţă de fraternitate, voi sunteţi fraţii mai mari şi cu dialogul… Se riscă. În viaţă, cel care nu riscă nu merge înainte. Însă a risca în mod prudent, a risca în mod prudent. Şi de unde iau prudenţa? Din experienţa mea de însoţire a acestui tânăr şi din rugăciune. Nu există un „cum” precis. În reuniunile făcute pentru a examina capacitatea există pro şi contra, dar voi va trebui să luaţi o decizie prudenţială şi s-o comunicaţi episcopului, şi episcopul va fi cel care va decide. Dar voi sunteţi coresponsabili cu episcopul.

„A-i ajuta pe tinerii noştri să guste riscul Evangheliei” înseamnă a-i pune în mişcare, pentru ca să simtă atâtea lucruri pe care le simte unul care este în mişcare: acceptarea, refuzul, insultarea, laudele, vanitatea… Şi ca să înveţe asta: să distingă lucrurile. Şi mai ales – voi folosi un cuvânt un pic straniu – a-i educa la răbdare. Există o carte a lui Guardini, nu ştiu cum a fost tradusă în italiană, „Glaubenserkenntnis”, „cunoaşterea credinţei”, cu capitole despre diferite teme: primul este despre adoraţie, al doilea capitol despre răbdarea lui Dumnezeu. A-i educa la răbdare, pentru că şi Dumnezeu este răbdător. Acel capitol este o bijuterie: căutaţi-l şi faceţi-l cunoscut. Dumnezeu este răbdător cu noi.

Problema înţepenirii: apărarea, clericalismul… Când într-un tânăr – acesta este un criteriu pe care-l consider sigur – dacă tu vezi un tânăr seminarist care se înţepeneşte, care cade în rigiditate, lasă-l să aştepte. Dacă este rigid nu este potrivit pentru hirotonire. Astăzi rigiditatea este un impediment la hirotonire. Dacă vezi un altul care ia toate lucrurile în serios şi nu are simţul umorului, trimite-l să lucreze un pic la circ, apoi când se întoarce, după doi ani, vom vedea cum merg lucrurile. Simţul umorului, nu rigiditate: rigiditatea este un impediment. În spatele oricărei rigidităţi există probleme urâte.

Aş putea continua, dar… Ultimul.

Părintele Ivan:

Bună ziua, Sanctitate, sunt părintele Ivan, rector al seminarului din Como. Vă adresez o întrebare din partea formatorilor şi a profesorilor. Este o întrebare despre criteriul „timpul este superior spaţiului”. Astăzi ni se pare că este mai decisiv ca slujirea să fie concepută şi mai ales trăită în mod comunional şi să încerce astfel să devieze mesajul profund al Conciliului. Acest lucru este important fie pentru modul în care trăim în preoţime, fie pentru modul în care propunem seminariştilor modul de a trăi şi de a se forma cu noi, între ei şi cu cei pe care-i întâlnesc. A locui procesul ne face să apreciem binele posibil, orientat spre Evanghelie, şi dumneavoastră insistaţi încontinuu asupra acestui aspect. Sanctitate, ne puteţi ajuta să declinăm educativ însemnătatea acestui criteriu „timpul este superior spaţiului”? Şi după aceea, în cadrul acestei întrebări, ce anume cereţi profesorilor din seminariile lombarde? Mulţumesc.

Papa Francisc:

A locui în proces înseamnă a nu avea teamă. Viaţa are loc mereu în proces: copiii nu se nasc adulţi, este un întreg proces pentru a deveni, este un întreg proces de maturizare sau de corupţie, dar este un proces. Şi cum să-i ajutăm pe seminarişti şi chiar pe preoţi în asta. Este metoda lui Isus cu apostolii! Noi putem să luăm cum îi învăţa Isus pe apostoli, cum îi făcea să intre în lucrarea de evanghelizare… Gândiţi-vă că toţi [seminariştii] sunt în proces. Cei care au făcut rău primul pas, dacă nu se corectează, vor merge rău toată viaţa. Gândiţi-vă la „căţărător”, de exemplu: dacă tu nu îl corectezi pe un seminarist care dă semne că este un căţărător, vom face rău Bisericii. Am auzit odată un episcop cu experienţă care spunea: „Căţărătorul vrea maximul, dar dacă tu îi oferi dieceza cea mai mică, o va lua, pentru că face un pas înainte: acum este episcop. Dar în loc de a conduce dieceza, va privi la cealaltă, la cea de aproape şi – spunea acel episcop – acesta este adulter episcopal: a privi la mireasa altuia. Ajungând până acolo unde vrea el”. Căţărătorul este mereu în proces. Pe mine m-a impresionat mult cuvântul sfântului Ioan Paul al II-lea când i-a spus atunci fostului prefect al Congregaţiei pentru Episcopi: „Daţi-mi vreun criteriu pentru alegerea episcopilor”. Şi, „Primul criteriu: volentes nolumus”. Cu asta voia să spună: nu există loc pentru căţărători. Slujire. Şi sfântul este în proces: a merge… niciodată nu se ajunge la sfinţenie, se trăieşte o viaţă de sfinţenie în proces. Şi se încearcă să se meargă cu această metodă a lui Isus: Isus se baza pe timpul, pe dezvoltarea discipolilor; ştia să tolereze greşelile: l-a tolerat pe Petru atunci când l-a renegat, i-a tolerat pe ceilalţi care au fugit, pentru că Isus urmărea procesele.

Am dat acest două exemple, căţărătorul şi sfântul, amândoi în proces. Mă întorc: persoana rigidă nu este în proces. Cu asta vedeţi bine treaba: cel rigid se păzeşte pe sine însuşi, pentru că îi este frică sau are vreo boală înăuntru, un dezechilibru, pentru a acoperi ceva…, dar este mereu capabil să intre în proces. În schimb, binele şi răul sunt în proces mereu.

Nu ştiu…, este un pic sinteza a ceea ce voiam să vă spun. Şi vă mulţumesc pentru încrederea când aţi pus întrebările. Înţelepciunea în viaţa creştină înseamnă a da răspunsuri este decât a pune întrebări: lui Dumnezeu, comunităţii, episcopului, preoţilor…, pentru a şti să se pună întrebări. Cu asta vom merge pe acestui drum al timpului, al proceselor. Dacă un tânăr nu ştie să pună întrebări, trebuie să înveţe: aceasta este munca voastră, a formatorilor. Şi dacă nu învaţă, nu este nevoie de el pentru preoţie.

Multe mulţumiri pentru mărturia voastră!

„Bucură-te Marie…”

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.