Categorii

Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Cler (1 iunie 2017)

Domnilor cardinali,

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă adresez vouă tuturor un salut cordial şi vă exprim recunoştinţa mea pentru angajarea voastră generoasă în slujba preoţilor şi a formării lor. Îi mulţumesc din inimă cardinalului Beniamino Stella pentru cuvintele sale şi pentru munca multă pe care o face.

Mă bucur să pot dialoga cu voi despre marele dar al slujirii primite prin hirotonire, la puţine luni de la promulgarea noii Ratio Fundamentalis. Acest document vorbeşte despre o formare integrală, capabilă adică să includă toate aspectele vieţii; şi astfel arată calea pentru a forma discipolul misionar. O cale fascinantă şi în acelaşi timp exigentă.

Reflectând asupra acestor două aspecte – fascinaţia chemării şi exigenţele angajante pe care ea le comportă – m-am gândit îndeosebi la preoţii tineri, care trăiesc bucuria începuturilor slujirii şi, în acelaşi timp, resimt poverile ei. Inima unui tânăr preot trăieşte între entuziasmul primelor proiecte şi neliniştea trudelor apostolice, în care se cufundă cu o anumită teamă, care este semn de înţelepciune. El simte profund jubilarea şi forţa ungerii primite, dar umerii săi încep să fie împovăraţi treptat de greutatea responsabilităţii, de numeroasele activităţi pastorale şi de aşteptările poporului lui Dumnezeu.

Cum trăieşte toate acestea un preot tânăr? Ce anume poartă în inimă? De ce anume are nevoie pentru ca picioarele sale, care aleargă să ducă vestea cea bună a Evangheliei, să nu se paralizeze în faţa fricilor şi a primelor dificultăţi? pentru ca să nu aibă, să nu urmeze tentaţia de a se refugia în rigiditate sau de a părăsi toate şi a fi un „rătăcit”?

Trebuie admis că, adesea, tinerii sunt judecaţi cam superficial şi prea uşor sunt etichetaţi ca generaţie „lichidă”, lipsită de pasiuni şi de idealuri. Desigur, sunt tineri fragili, dezorientaţi, fragmentaţi şi contagiaţi de cultura consumismului şi individualismului. Dar asta nu trebuie să ne împiedice să recunoaştem că tinerii sunt capabili să parieze „cu fermitate” pe viaţă şi să intre în joc cu generozitate; să-şi îndrepte privirea spre viitor şi să fie, astfel, un antidot faţă de resemnare şi faţă de pierderea speranţei care marchează societatea noastră; să fie creativi şi fantezişti, curajoşi în a schimba, generoşi când este vorba de a se dedica pentru alţii sau pentru idealuri precum solidaritatea, dreptatea şi pacea. Cu toate limitele, ei sunt mereu o resursă.

Putem să ne întrebăm, deci: în preoţii noştri, cum îi privim pe preoţii tineri? Înainte de toate să ne lăsăm luminaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, care ne arată cum Domnul îi cheamă pe tineri, are încredere în ei şi îi trimite pentru misiune.

În timp ce „Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea” (1Sam 3,1), pentru că poporul se pervertise şi nu mai asculta glasul Domnului, Dumnezeu se adresează tânărului Samuel, un mic „ministrant de la templu” care devine profet pentru popor (cf. 1Sam 3,1-10). Apoi, privirea Domnului, mergând dincolo de orice aparenţă, îl alege pe David, cel mai mic dintre fiii lui Iesse, şi-l unge rege al lui Israel (cf. 1Sam 16,1-13). Lui Ieremia, preocupat că este prea tânăr pentru misiune, Domnul îi oferă asigurarea sa paternă: „Nu spune: «Sunt tânăr» […] pentru că eu sunt cu tine” (Ier 1,7.8). Şi din Evanghelii putem să aflăm că alegerea Domnului se îndreaptă spre cei mici, şi misiunea de a vesti Evanghelia, încredinţată discipolilor, nu se bazează pe măreţia forţelor umane, ci pe disponibilitatea de a se lăsa conduşi de darul Duhului.

Iată ceea ce aş vrea să spun preoţilor tineri: voi sunteţi aleşi, sunteţi dragi Domnului! Dumnezeu vă priveşte cu duioşie de Tată şi, după ce a făcut ca inima voastră să se îndrăgostească, nu va lăsa să şovăie paşii voştri. În ochii săi sunteţi importanţi şi El are încredere că veţi fi la înălţimea misiunii la care v-a chemat. Aşa cum este important ca preoţii tineri să găsească parohi şi episcopi care să-i încurajeze în această perspectivă, şi nu numai să-i aştepte pentru că este nevoie de schimbare şi să umple locuri goale!

Despre asta aş vrea să spun două lucruri în mod spontan. Locuri goale: a nu umple acele locuri cu persoane care n-au fost chemate de Domnul, a nu lua de oriunde; a examina bine vocaţia unui tânăr, autenticitate, şi dacă vine pentru a se refugia sau pentru că simte chemarea Domnului. A primi numai pentru că avem nevoie, dragi episcopi, această este o ipotecă pentru Biserică! O ipotecă. Al doilea: a nu-i lăsa singuri. Apropierea: episcopii aproape de preoţi; episcopii aproape de preoţi. De câte ori am auzit plângeri ale preoţilor… Asta am spus-o de atâtea ori – probabil că aţi auzit –: l-am sunat pe episcop; nu era, şi secretara mi-a spus că nu este episcopul; am cerut o audienţă; „Este totul ocupat pentru trei luni…”. Şi acel preot rămâne dezlipit de episcop. Dar dacă tu, episcop, ştii că în lista telefoanelor pe care ţi le dă secretarul tău sau secretara ta a sunat un preot şi tu ai agenda plină, chiar în ziua aceea, în seara aceea sau ziua următoare – nu mai mult – sună-l la telefon şi spune-i cum sunt lucrurile, evaluaţi împreună, dacă este urgent, sau nu este urgent… Dar important este că acel preot va simţi că are un părinte, un părinte apropiat. Apropiere. Apropiere de preoţi. Nu se poate conduce o dieceză fără apropiere, nu se poate creşte şi sfinţi un preot fără apropierea paternă a episcopului.

Mă bucur mereu când întâlnesc preoţi tineri, pentru că în ei văd tinereţea Bisericii. De aceea, gândindu-mă la noua Ratio, care vorbeşte despre preot ca despre un discipol misionar în formare permanentă (cf. nr. 3), doresc să subliniez, mai ales pentru preoţii tineri, câteva atitudini importante: a se ruga fără încetare, a merge mereu şi a împărtăşi cu inima.

A se ruga fără încetare. Pentru că putem să fim „pescari de oameni” numai dacă noi cei dintâi recunoaştem că am fost „pescuiţi” de duioşia Domnului. Vocaţia noastră a început atunci când, părăsind ţinutul individualismului nostru şi al proiectelor noastre personale, am pornit pe drumul „sfintei călătorii”, încredinţându-ne acelei Iubiri care ne-a căutat noaptea şi acelui Glas care a făcut să vibreze inima noastră. Astfel, ca pescarii din Galileea, am părăsit năvoadele noastre pentru a le lua pe acelea pe care ni le-a încredinţat Învăţătorul. Dacă nu rămânem strâns legaţi de El, pescuirea noastră nu va putea să aibă succes. Să ne rugăm mereu, vă îndemn!

În timpul anilor de formare, orarele zilelor noastre erau ritmate în aşa fel încât să ne lase timpul necesar pentru rugăciune; după aceea, nu poate să fie totul aşa de aranjat – viaţa este altceva –, totul aşa de organizat, din moment ce suntem cufundaţi în ritmurile activităţilor pastorale, uneori urgente. Totuşi, tocmai ceea ce ne-am însuşit în Seminar – trăind armonia dintre rugăciune, muncă şi odihnă – reprezintă o resursă preţioasă pentru a înfrunta trudele apostolice. În fiecare zi avem nevoie să ne oprim, să stăm în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi să poposim în faţa Tabernacolului. „Dar eu încerc, însă… adorm în faţa Tabernacolului”. Adoarme acolo, pentru că Domnului îi place, dar stai acolo, în faţa Lui. Şi să avem grijă să ascultăm şi trupul nostru, care este un medic bun, şi ne avertizează când oboseala a depăşit limitele. Rugăciunea, relaţia cu Dumnezeu, îngrijirea vieţii spirituale dau suflet slujirii, şi slujirea, ca să spunem aşa, dă trup vieţii spirituale: pentru că preotul se sfinţeşte pe sine însuşi în exercitarea concretă a slujirii, în special predicând şi celebrând Sacramentele.

Al doilea: a merge mereu, pentru că un preot nu este niciodată „sosit”. Rămâne mereu un discipol, pelerin pe drumurile Evangheliei şi ale vieţii, arătându-se în pragul misterului lui Dumnezeu şi în pământul sacru al persoanelor încredinţate lui. Niciodată nu se va putea simţi satisfăcut şi nici nu va putea să stingă neliniştea salutară care-l face să-şi întindă mâinile spre Domnul pentru a se lăsa format şi umplut. De aceea, a ne actualiza mereu şi a rămâne deschişi la surprizele lui Dumnezeu! În această deschidere faţă de nou, preoţii tineri pot să fie creativi în evanghelizare, frecventând cu discernământ noile locuri ale comunicării, unde să întâlnească feţe, istorii şi întrebări ale persoanelor, dezvoltând capacităţi de socialitate, de relaţie şi de vestire a credinţei. În acelaşi mod, ei pot „să fie în reţea” cu ceilalţi preoţi şi să împiedice ca molia autoreferenţialităţii să frâneze experienţe regeneratoare ale comuniunii sacerdotale. De fapt, în orice cadru al vieţii prezbiterale este important de a înainta în credinţă, în iubire şi în caritatea pastorală, fără a se bloca în propriile rezultate sau a se fixa în propriile scheme.

În sfârşit, a împărtăşi cu inima, pentru că viaţa prezbiterală nu este un oficiu birocratic, nici un ansamblu de practici religioase sau liturgice de îndeplinit. Am vorbit atât de mult despre „preotul birocrat”, care este „cleric al statului” şi nu păstor al poporului. A fi preoţi înseamnă a ne juca viaţa pentru Domnul şi pentru fraţi, purtând în propriul trup bucuriile şi neliniştile poporului, dedicând timp şi ascultare pentru a vindeca rănile celorlalţi şi oferind tuturor duioşia Tatălui. Pornind de la amintirea experienţei lor personale – când erau la oratoriu, cultivau vise şi prietenii însufleţite de iubirea tinerească faţă de Domnul –, preoţii noi au marea oportunitate de a trăi această împărtăşire cu tinerii şi adolescenţii. Este vorba de a fi în mijlocul lor – şi aici apropierea! – nu numai ca un prieten printre ceilalţi, ci ca unul care ştie să împărtăşească cu inima viaţa lor, să asculte întrebările lor şi să participe concret la diferitele vicisitudini din viaţa lor. Tinerii nu au nevoie de un profesionist al sacrului sau de un erou care, de sus sau din exterior, să răspundă la întrebările lor; mai degrabă ei sunt atraşi de cel care ştie să se implice cu sinceritate în viaţa lor, alăturându-li-se cu respect şi ascultându-i cu iubire. Este vorba de a avea o inimă plină de pasiune şi compasiune, mai ales faţă de tineri.

A se ruga fără încetare, a merge mereu şi  a împărtăşi cu inima înseamnă a trăi viaţa sacerdotală privind sus şi gândind pozitiv. Nu este o misiune uşoară, dar se poate pune încredere deplină în Domnul pentru că El ne precede mereu pe drumul nostru! Maria Preasfântă, care s-a rugat fără încetare, a mers în urma Fiului său şi a împărtăşit viaţa sa până sub Cruce, să ne conducă şi să mijlocească pentru noi. Vă rog, rugaţi-vă pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.