Categorii

Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viaţă (25 iunie 2018)

Stimaţi domni şi doamne,

Sunt bucuros să adresez salutul meu vouă tuturor, începând de la preşedinte, arhiepiscopul Vincenzo Paglia, căruia îi mulţumesc pentru că mi-a prezentat această Adunare Generală, în care tema vieţii umane va fi situată în contextul amplu al lumii globalizate în care trăim. Şi, vreau să adresez un salut şi cardinalului Sgreccia, la nouăzeci de ani dar entuziast, tânăr, în lupta pentru viaţă. Mulţumesc, Eminenţă, pentru ceea ce aţi făcut în acest domeniu şi pentru ceea ce faceţi. Mulţumesc.

Înţelepciunea care trebuie să inspire atitudinea noastră faţă de „ecologia umană” este solicitată să ia în considerare calitatea etică şi spirituală a vieţii în toate fazele sale. Există o viaţă umană zămislită, o viaţă în gestaţie, o viaţă venită pe lume, o viaţă de copil, o viaţă adolescentă, o viaţă adultă, o viaţă îmbătrânită şi consumată – şi există viaţa veşnică. Există o viaţă care este familie şi comunitate, o viaţă care este invocaţie şi speranţă. Aşa cum există şi viaţa umană fragilă şi bolnavă, o viaţă rănită, ofensată, degradată, marginalizată, rebutată. Este întotdeauna viaţă umană. Este viaţa persoanelor umane, care locuiesc pământul creat de Dumnezeu şi împărtăşesc casa comună tuturor creaturilor vii. Desigur, în laboratoarele de biologie se studiază viaţa cu instrumentele care permit să i se exploreze aspectele fizice, chimice şi mecanice. Un studiu foarte important şi de care nu se poate face abstracţie, ci care trebuie integrat cu o perspectivă mai amplă şi mai profundă, care cere atenţie faţă de viaţa propriu-zis umană, care intră năvalnic pe scena lumii cu minunea cuvântului şi a gândirii, a afectelor şi a spiritului. Ce recunoaştere primeşte astăzi înţelepciunea umană a vieţii de la ştiinţele naturii? Şi ce cultură politică inspiră promovarea şi protejarea vieţii umane reale? Munca „frumoasă” a vieţii este naşterea unei persoane noi, educarea calităţilor sale spirituale şi creative, iniţierea la iubirea familiei şi a comunităţii, îngrijirea vulnerabilităţilor sale şi a rănilor sale; precum şi iniţierea la viaţa de fii ai lui Dumnezeu, în Isus Cristos.

Când îi încredinţăm pe copii privării, pe săraci foamei, pe cei persecutaţi războiului, pe cei bătrâni abandonării, nu facem noi înşine, în schimb, munca „murdară” a morţii? De fapt, de unde vine munca murdară a morţii? Vine de la păcat. Răul încearcă să ne convingă că moartea este sfârşitul oricărui lucru, că am venit pe lume din întâmplare şi suntem destinaţi să terminăm în nimic. Excluzându-l pe celălalt din orizontul nostru, viaţa se concentrează asupra sieşi şi devine bun de consum. Narcis, personajul din mitologia antică, ce se iubeşte pe sine însuşi şi ignoră binele celorlalţi, este naiv şi nici nu-şi dă seama de asta. Între timp, însă, răspândeşte un virus spiritual foarte contagios, care ne condamnă să devenim oameni-oglindă şi femei-oglindă, care se văd doar pe ei înşişi şi nimic altceva. Este ca şi cum ar deveni orbi faţă de viaţă şi faţă de dinamica sa, ca dar primit de la alţii şi care cere să fie pus în mod responsabil în circulaţie pentru alţii.

Viziunea globală a bioeticii, pe care voi vreţi s-o relansaţi în domeniul eticii sociale şi al umanismului planetar, întăriţi de inspiraţia creştină, se va angaja cu mai mare seriozitate şi rigoare pentru a dezamorsa complicitatea cu munca murdară a morţii, susţinută de păcat. Astfel ne va putea restitui la motivele şi la practicile alianţei cu harul destinat de Dumnezeu pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Această bioetică nu se va mişca pornind de la boală şi de la moarte pentru a decide sensul vieţii şi a defini valoarea persoanei. Mai degrabă va porni de la convingerea profundă a demnităţii irevocabile a persoanei umane, aşa cum Dumnezeu o iubeşte, demnitatea oricărei persoane, în orice fază şi condiţie a existenţei sale, în căutarea formelor iubirii şi îngrijirii care trebuie să fie îndreptate spre vulnerabilitatea sa şi spre fragilitatea sa.

Aşadar, în primul rând, această bioetică globală va fi o modalitate specifică pentru a dezvolta perspectiva ecologiei integrale care este proprie a enciclicei Laudato si’, în care am insistat asupra acestor puncte-forte: „relaţia intimă dintre cei săraci şi fragilitatea planetei; convingerea că totul în lume este intim unit; critica faţă de noua paradigmă şi faţă de formele de putere care derivă din tehnologie; invitaţia de a căuta alte moduri de a înţelege economia şi progresul; valoarea proprie a fiecărei creaturi; sensul uman al ecologiei; necesitatea de dezbateri sincere şi oneste; responsabilitatea gravă a politicii internaţionale şi locale; cultura rebutului şi propunerea unui nou stil de viaţă” (nr. 16).

În al doilea rând, într-o viziune holistă a persoanei, este vorba de a articula cu claritate tot mai mare toate legăturile şi diferenţele concrete în care locuieşte condiţia umană universală şi care ne implică pornind de la trupul nostru. De fapt, „trupul nostru ne pune într-o relaţie directă cu mediul şi cu celelalte fiinţe vii. Acceptarea propriului trup ca dar al lui Dumnezeu este necesară pentru a primi şi a accepta lumea întreagă ca dar al Tatălui şi casă comună; în schimb, o logică de dominare asupra propriului trup se transformă într-o logică uneori subtilă de dominare asupra creaţiei. A învăţa să primim propriul trup şi să avem grijă de el şi să respectăm semnificaţiile sale este esenţial pentru o adevărată ecologie umană. Şi a aprecia propriul trup în feminitatea sau masculinitatea sa este necesar pentru a ne putea recunoaşte pe noi înşine în întâlnirea cu celălalt diferit de noi” (nr. 155).

Deci trebuie continuat într-un discernământ atent al complexelor diferenţe fundamentale ale vieţii umane: a bărbatului şi a femeii, a paternităţii şi a maternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, a socialităţii precum şi a diferitelor vârste ale vieţii. Precum şi a tuturor condiţiilor dificile şi a tuturor pasajelor delicate sau periculoase care cer înţelepciune etică specială şi rezistenţă morală curajoasă: sexualitatea şi naşterea, boala şi bătrâneţea, insuficienţa şi dezabilitatea, privarea şi excluderea, violenţa şi războiul. „De exemplu, apărarea celui nevinovat care nu s-a născut trebuie să fie clară, fermă şi pasionată, pentru că acolo este în joc demnitatea vieţii umane, mereu sacră, şi asta o cere iubirea faţă de orice persoană dincolo de dezvoltarea sa. Dar la fel de sacră este viaţa săracilor care deja sunt născuţi, care se zbuciumă în mizerie, în abandonare, în excludere, în traficul de persoane, în eutanazia ascunsă a bolnavilor şi bătrânilor privaţi de îngrijire, în noile forme de sclavie şi în orice formă de rebutare” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 101).

În textele şi în învăţăturile formării creştine şi ecleziastice, aceste teme ale eticii vieţii umane vor trebui să găsească situare adecvată în cadrul unei antropologii globale şi să nu fie izolate printre problemele-limită ale moralei şi dreptului. O convertire la centralitatea actuală a ecologiei umane integrale, adică a unei înţelegeri armonioase şi globale a condiţiei umane, îmi doresc să găsească în angajarea voastră intelectuală, civilă şi religioasă, sprijin valabil şi intonare propunătoare.

Bioetica globală ne solicită aşadar la înţelepciunea unui discernământ profund şi obiectiv al valorii vieţii personale şi comunitare, care trebuie să fie păzită şi promovată şi în condiţiile mai dificile. De altfel trebuie să afirmăm cu putere că, fără sprijinirea adecvată a unei proximităţi umane responsabile, nicio reglementare pur juridică şi niciun ajutor tehnic nu vor putea, singure, să garanteze condiţii şi contexte relaţionale corespunzătoare demnităţii persoanei. Perspectiva unei globalizări care, lăsată numai la dinamica sa spontană, tinde să mărească şi să aprofundeze inegalităţile, solicită un răspuns etic în favoarea dreptăţii. Atenţia faţă de factorii sociali şi economici, culturali şi ambientali care determină sănătatea face parte din această angajare şi devine modalitate concretă de a realiza dreptul fiecărui popor „la participare, pe baza egalităţii şi solidarităţii, la faptul de a se bucura de bunurile care sunt destinate tuturor oamenilor” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 21).

În sfârşit, cultura vieţii trebuie să-şi îndrepte privirea mai serios spre „problema serioasă” a destinaţiei sale ultime. Este vorba de a scoate în evidenţă cu claritate mai mare ceea ce orientează existenţa omului spre un orizont care îl depăşeşte: fiecare persoană este chemată gratuit „la comuniunea cu Dumnezeu însuşi şi la împărtăşirea fericirii Lui. […] biserica afirmă că speranţa escatologică nu diminuează importanţa îndatoririlor pământeşti, ci mai degrabă oferă noi motive pentru îndeplinirea lor” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 21). Trebuie să ne întrebăm mai profund cu privire la destinaţia ultimă a vieţii, capabilă să restituie demnitate şi sens misterului afectelor sale cele mai profunde şi cele mai sacre. Viaţa omului, frumoasă încât să încânte şi fragilă încât să moară, trimite dincolo de ea însăşi: noi suntem infinit mai mult decât ceea ce putem să facem pentru noi înşine. Însă viaţa omului este şi incredibil de tenace, desigur printr-un misterios har care vine de sus, în îndrăzneala invocaţiei sale a unei dreptăţi şi a unei victorii definitive a iubirii. Şi este chiar capabilă – speranţă împotrivă oricărei speranţe – să se jertfească pentru ea, până la sfârşit. A recunoaşte şi a aprecia această fidelitate şi această dedicare pentru viaţă trezeşte în noi recunoştinţă şi responsabilitate şi ne încurajează să oferim cu generozitate ştiinţa noastră şi experienţa noastră întregii comunităţi umane. Înţelepciunea creştină trebuie să redeschidă cu pasiune şi îndrăzneală gândirea despre destinaţia neamului omenesc la viaţa lui Dumnezeu, care a promis să deschidă la iubirea vieţii, dincolo de moarte, orizontul infinit al trupurilor iubitoare de lumină, fără lacrimi. Şi de a-i uimi veşnic cu încântarea mereu nouă a tuturor celor „văzute şi nevăzute” care sunt ascunse în sânul Creatorului. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.