Categorii

Angelus (16.07.2017)

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Isus, când vorbea, folosea un limbaj simplu şi se folosea şi de imagini, care erau exemple luate din viaţa zilnică, în aşa fel încât să poată fi înţeles de toţi cu uşurinţă. Pentru aceasta îl ascultau cu plăcere şi apreciau mesajul său care ajungea direct în inima lor; şi nu era acel limbaj complicat de înţeles, cel pe care-l foloseau învăţătorii Legii din acel timp, care nu se înţelegea bine dar care era plin de rigiditate şi îi îndepărta pe oameni. Şi cu acest limbaj Isus făcea să se înţeleagă misterul Împărăţiei lui Dumnezeu; nu era o teologie complicată. Şi un exemplu este cel pe care astăzi îl aduce Evanghelia: parabola semănătorului.

Semănătorul este Isus. Observăm că El, cu această imagine, se prezintă ca unul care nu se impune, ci se propune; nu ne atrage cucerindu-ne, ci dăruindu-se: aruncă sămânţa. El seamănă cu răbdare şi generozitate Cuvântul său, care nu este o cuşcă sau o capcană, ci o sămânţă care poate să aducă rod. Şi cum poate să aducă rod? Dacă noi o primim.

De aceea parabola se referă mai ales la noi: de fapt, vorbeşte mai mult despre teren decât despre semănător. Isus efectuează, ca să spunem aşa, o „radiografie spirituală” a inimii noastre, care este terenul pe care cade sămânţa Cuvântului. Inima noastră, ca un teren, poate să fie bună şi atunci Cuvântul aduce rod – şi mult rod – dar poate să fie şi dură, impermeabilă. Asta se întâmplă când auzim Cuvântul, dar el sare peste noi, exact ca pe un drum: nu intră.

Între terenul bun şi drum, asfalt – dacă noi aruncăm o sămânţă pe „macadam” nu creşte nimic – există însă două terenuri intermediare care, în diferite măsuri, putem să le avem în noi. Primul, spune Isus, este cel pietros. Să încercăm să ni-l imaginăm: un teren pietros este un teren „unde nu este mult pământ” (cf. v. 5), motiv pentru care sămânţa încolţeşte, dar nu reuşeşte să facă rădăcini adânci. Aşa este inima superficială, care-l primeşte pe Domnul, vrea să se roage, să iubească şi să dea mărturie, dar nu perseverează, oboseşte şi nu „decolează” niciodată. Este o inimă fără grosime, unde pietrele lenei prevalează asupra pământului bun, unde iubirea este nestatornică şi trecătoare. Dar cine-l primeşte pe Domnul numai atunci când îi convine, nu aduce rod.

Este apoi ultimul teren, cel cu spini, plin de mărăcini care sufocă plantele bune. Ce reprezintă aceşti mărăcini? „Grija acestei lumi şi pofta amăgitoare a bogăţiei” (v. 22), aşa spune Isus, în mod explicit. Mărăcinii sunt viciile care se bat cu Dumnezeu, care îi sufocă prezenţa: înainte de toate idolii bogăţiei lumeşti, faptul de a trăi cu aviditate, pentru ei înşişi, pentru avere şi pentru putere. Dacă noi cultivăm aceşti mărăcini, sufocăm creşterea lui Dumnezeu în noi. Fiecare poate recunoaşte micii sau marii săi mărăcini, viciile care locuiesc în inima sa, acei arbuşti mai mult sau mai puţin înrădăcinaţi care nu-i plac lui Dumnezeu şi împiedică să se aibă inima curată. Trebuie smulşi, altminteri Cuvântul nu va aduce rod, sămânţa nu se va dezvolta.

Iubiţi fraţi şi surori, Isus ne invită astăzi să privim înăuntrul nostru: să mulţumim pentru terenul nostru bun şi să lucrăm pe terenurile care încă nu sunt bune. Să ne întrebăm dacă inima noastră este deschisă să primească sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu cu credinţă. Să ne întrebăm dacă pietrele noastre ale lenei sunt încă numeroase şi mari; să găsim şi să spunem pe nume mărăcinii viciilor. Să găsim curajul de a face o frumoasă asanare a terenului, o frumoasă asanare a inimii noastre, ducând Domnului în Spovadă şi în rugăciune pietrele noastre şi mărăcinii noştri. Făcând astfel, Isus, bun semănător, va fi fericit să facă o muncă adăugată: să purifice inima noastră, eliminând pietrele şi spinii care înăbuşă Cuvântul.

Mama lui Dumnezeu, pe care astăzi o amintim cu titlul de Sfânta Fecioară de pe muntele Carmel, de nedepăşit în primirea Cuvântului lui Dumnezeu şi în punerea lui în practică (cf. Lc 8,21), să ne ajute să purificăm inima noastră şi să păstrăm în ea prezenţa Domnului.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori!

Vă salut din inimă pe voi toţi, credincioşi din Roma şi pelerini din diferite părţi ale lumii: familiile, grupurile parohiale, asociaţiile.

Îndeosebi salut surorile Hijas de la Virgen de los Dolores, la 50 de ani de la aprobarea pontificală a Institutului; Surorile Franciscane ale Sfântului Iosif, la 150 de ani de la întemeiere; pe conducătorii şi oaspeţii de la „Domus Croata” din Roma, la a 30-a aniversare a instituirii sale.

Aş vrea să salut în special surorile şi fraţii carmelitani în ziua sărbătorii lor. Doresc ca să poată continua cu hotărâre pe drumul contemplaţiei.

Un salut special adresez comunităţii catolice venezuelene reînnoind rugăciunea pentru iubita voastră ţară.

Şi urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.