Categorii

Alături de săraci. Duminică, 15 octombrie, canonizarea lui Angelo din Acri

La 18 decembrie 1825, Leon al XII-lea îl beatifica pe venerabilul slujitor al lui Dumnezeu Angelo din Acri, cunoscut de toţi ca „apostolul Calabriilor”. Şi duminică, 15 octombrie, papa Francisc îl va proclama sfânt. Au trecut aproape două sute de ani. S-ar putea crede că este un fapt de arheologie, însă cine ar merge la Acri, în bazilica în care se păstrează rămăşiţele sale pământeşti, ar găsi o comunitate care se încredinţează lui, îi cere ajutorul său pentru a merge pe calea reconcilierii, a dreptăţii şi a iertării.

Luca Antonio Falcone s-a născut la 19 octombrie 1669 la Acri, pe atunci mic târg la poalele muntelui Sila, într-o familie cu umile condiţii. A învăţat primele noţiuni de gramatică de la un vecin şi primele elemente ale învăţăturii creştine, frecventând parohia „Sfântul Nicolae” şi biserica de la conventul fraţilor capucini „Santa Maria degli Angeli”. Devenind mai măricel, un unchi preot, părintele Domenico Errico, l-a îndreptat spre studiu în timp ce mama rămăsese văduvă prematur. În pragul celor douăzeci de ani, Luca Antonio, după ce a ascultat predica fratelui Antonio din Olivadi, s-a orientat să trăiască printre franciscanii capucini consacrarea sa. Însă parcursul s-a dovedit dificil: de două ori a lepădat haina călugărească părăsind noviciatul, descurajat de austeritatea regulii sau cedând în faţa nostalgiei de mama pe care o lăsase în lacrimi. Totuşi, la 12 noiembrie 1690, pentru a treia oară, Luca Antonio începea noviciatul în conventul din Belvedere Marittimo cu numele de Angelo d’Acri.

Impresionat de citirea faptelor fratelui Bernardo da Corleone (+ 1667) a cărui cauză de beatificare era în desfăşurare, a înălţat o puternică implorare către Domnul pentru a fi ajutat în noul început. Şi a fost ascultat. A depus voturile călugăreşti la 12 noiembrie 1691, a primit hirotonirea sacerdotală în domul din Cassano allo Jonio la 10 aprilie 1700, în ziua de Paşti. Începutul slujirii sale de predicator în 1702, în biserica „San Giorgio Albanese”, s-a dovedit un adevărat eşec aşa încât a fugit de la pupitru descurajat. În faţa crucii, fratele Angelo a ajuns la o decizie irevocabilă: de atunci înainte îl va predica numai „pe Cristos răstignit, dezbrăcat, departe de retorici bizare precum şi de supunerea limbii toscane, ci numai cu graiul matern”, repetând „pas cu pas” ceea ce Duhul Sfânt îi sugerea. Şi a fost un succes.

Însă, conştient că predicatorul care nu se ocupă de păcătos este asemenea semănătorului care nu se îngrijeşte de seceriş, petrecea multe ore în confesional neîncetând vreodată să asculte şi să ofere milostivirea divină. Era convins că, prin caritate, se puteau rezolva situaţiile cele mai dificile şi prin milostivire îi va fi mai uşor să-i readucă în harul lui Dumnezeu pe toţi păcătoşii.

Iubirea sa faţă de cei săraci şi faţă de cel care îndura nedreptăţi l-a determinat de mai multe ori să facă apel la familia Sanseverino, de secole stăpâni de la Acri, să asculte revendicările juste ale populaţiei pentru ca să fie respectate drepturile cele mai elementare. Fratelui Angelo îi stătea la inimă mântuirea integrală a omului, a celor umiliţi în demnitatea lor şi a celor care s-au îndepărtat de Dumnezeu. În ordinul capucinilor a fost ministru provincial neîncetând să-i cheme pe fraţi să trăiască în mod autentic, propunându-le cinci bijuterii preţioase: austeritatea, simplitatea, respectarea exactă a constituţiilor şi a regulii, nevinovăţia vieţii şi caritatea inepuizabilă. La 70 de ani, la 30 octombrie 1739, a murit în conventul din Acri cerând pentru întreaga Calabrie darurile cele mai frumoase: pacea şi binele pentru toţi.

Tânărul Luca Antonio, cu sinceritate în căutarea Domnului, în incertitudinile sale iniţiale face să strălucească frumuseţea şi bunătatea de sentimente ale iubirii sincere pe care a avut-o faţă de mamă şi faţă de unchi, dar în acelaşi timp revelează toată aspiraţia spre căutarea unei iubiri mai mari de dat. În această încercare învăţa că numai în restituirea întregii existenţe şi a tot ceea ce a avut până atunci Domnului era posibil să dea un rezultat pozitiv căutării sale. Părintele matur Angelo, după eşecul primei experienţe pastorale s-a angajat într-o predică evanghelică şi franciscană aşa cum impunea capitolul al IX-lea din Regulă. Însă angajarea sa de predicare şi de oferire concretă a îmbrăţişării milostive a lui Dumnezeu nu putea să fie numai o teorie lăsând să fie călcate în picioare drepturile elementare ale omului. În faţa condiţiilor jalnice ale sărmanilor oameni n-a încetat să reproşeze pentru a chema la dreptate prin denunţarea scandalurilor bancare, a reducerilor arbitrare a salariilor, a taxelor vamale exorbitante pe cultivarea viermilor de mătase sau a confiscării nedrepte şi violente de proprietăţi. N-a încetat să îndemne la caritate cu gesturi concrete de ajutor. Şi secretul focului de nestins pe care-l purta în el era meditarea zilnică a pătimirii lui Cristos.

De Carlo Calloni

Postulator general al Fraţilor Minori Capucini

(După L’Osservatore Romano, 14 octombrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.