Categorii

Adevărata esenţă a iertării. Un drum obositor sigiliu al milostivirii

Creştinii care vor să trăiască zilnic şi concret Evanghelia lui Isus ştiu că una dintre dificultăţile cele mai mari pe care le întâlnesc este practica iertării. Isus a fost foarte clar în această privinţă: „Iubiţi pe duşmanii voştri, iertaţi pe cel care v-a făcut rău, rugaţi-vă pentru prigonitorii voştri” (cf. Mc 11,25; Mt 5,44.45; Lc 6,27-28.35-37).

Iertarea cerută de Isus, de şaptezeci de ori câte şapte (cf. Mt 18,22), adică mereu reînnoită faţă de cel care face răul, este apogeul legii iubirii aproapelui, şi trebuie să fie recunoscători evreilor care, întemeindu-se pe Scripturile din Vechiul Testament, judecă această iertare uneori imposibilă pentru noi bărbaţi şi femei, imposibilă ca iubirea faţă de duşman.

Astăzi asistăm chiar la o lipsă de respect şi de pudoare, când mai ales jurnaliştii întreabă victimele dacă îi iartă pe cei care le-au făcut rău. Ca şi cum iertarea ar coincide cu o declaraţie verbală făcută public şi dată ca o mărturisire de bunătate sau un răspuns dur, în ambele cazuri în favoarea telecamerei… Însă mi se pare că creştinii nu înţeleg mereu ce este adevărata iertare umană, conformă cu cererea lui Isus.

Înainte de toate iertarea nu poate să fie uitarea răului care ne-a fost făcut, pentru că răul este rău, trebuie recunoscut şi judecat ca atare, deci nu trebuie înlăturat. Însă iertarea nu înseamnă nici a-l scuza pe cel care a făcut răul: scuza este cerută atunci când răul este involuntar; în schimb atunci când răul provine din acte responsabile, din cuvinte rostite din partea celui care este pe deplin stăpân al propriei limbi, atunci scuzele nu merg.

A scuza ar însemna în acest caz a face din răufăcător un iresponsabil, unul care a făcut răul fără să ştie. Nu, există acte rele care nu sunt scuzabile şi nu trebuie să fie acoperite cu explicaţii psihologice sau cu cuvinte care nu-l recunosc pe celălalt ca subiect responsabil. Acţionând în acest mod, s-ar acoperi răul, s-ar manipula, ar face victima chiar complice.

Aşadar aceasta nu este calea iertării, chiar dacă apare drept calea mai uşoară şi scurtă. Vladimir Jankélévitch a scris pagini pătrunzătoare şi convingătoare despre „impardonabil” care sunt esenţiale pentru a înţelege harul şi iertarea scumpă. În schimb iertarea trebuie să afirme mereu adevărul şi nu trebuie să se oprească într-o regiune ceţoasă în care nu se discerne ceea ce este rău.

Tocmai pentru aceasta iertarea are nevoie de un drum lung şi de mult timp. Este nevoie de luni şi chiar ani pentru ca iertarea să devină un act cu adevărat uman şi prin urmare creştin. Dacă unul îmi face rău care mă răneşte profund, înainte de a-i spune: „Te iert”, trebuie să învăţ să nu răspund cu rău, să nu vreau o revanşă sau o răzbunare.

Uneori pentru a ne dezarma este necesară o distanţă, un a sta departe de cel care este înarmat; uneori este nevoie de o tăcere lungă, pentru că suntem prea fragili pentru a răspunde; uneori este nevoie să ne mărturisim nouă înşine că deocamdată, nu pentru totdeauna, este imposibil să iertăm. Să nu se uite că în tradiţia creştină, şi în căsătorie şi mai mult încă în contextul familial lărgit sau în prietenie, a ne distanţa şi a ne despărţi este de dorit cu scopul de a nu intra în vârtejuri infernale.

O persoană are mereu dreptul şi chiar obligaţia de a se apăra nu cu violenţa, nu răspunzând cu armele limbii, ci cu tăcerea şi distanţa, lăsând ca timpul să realizeze ceea ce în acel moment este imposibil. A ierta mereu şi imediat poate să fie şi o ispită de orgoliu şi de protagonism spiritual: sunt aşa de bun încât iert!

Să nu se uite că Isus pe cruce, adresându-se călăilor, n-a spus: „Eu vă iert”, ci l-a invocat pe Dumnezeu: „Tată, iartă-i!” (Lc 23,34). Cu umilinţă a cerut Tatălui să ierte, încredinţând Lui actul radical al iertării al cărui subiect numai Dumnezeu poate să fie. Iertarea este obositoare, dificilă, şi când are loc este o adevărată minune, o acţiune a Duhului lui Dumnezeu, sigiliu al milostivirii.

De Enzo Bianchi

(După http://www.retesicomoro.it, 12 iunie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.