Categorii

Acolo unde răsună paşii lui Cristos prin istorie. Interviu luat lui José Tolentino de Mendonça, arhivar şi bibliotecar al Sfintei Biserici Romane

În splendida mănăstire din secolul al XVI-lea „Do Jerónimos”, la Lisabona, în după-amiaza zilei de 28 iulie, José Tolentino de Mendonça – care la 1 septembrie va asuma noua funcţie de arhivar şi bibliotecar al Sfintei Biserici Romane – primeşte hirotonirea episcopală ca arhiepiscop titular de Suava. Concelebrarea euharistică este prezidată de cardinalul patriarh Manuel Clemente. Consacratori mai sunt cardinalul António Augusto dos Santos Marto, ordinariu de Leiria-Fátima, şi episcopul emerit de Funchal, Teodor de Faría. 28 iulie este o dată care revine în biografia lui Mendonça: de fapt, tot în această zi în anul 1990 a fost hirotonit preot pentru dieceza de Funchal (Madeira). În continuare publicăm aproape în întregime interviul agenţiei „Ecclesia”, care va fi transmis şi pe Antena 1.

Părintele José Tolentino vorbeşte despre Arhiva Secretă Vaticană şi despre Biblioteca Apostolică Vaticană, despre importanţa pe care pot s-o aibă în pontificatul papei Francisc şi despre convergenţele pe care intenţionează să le promoveze într-o funcţie în care se începe învăţând şi găsind după aceea un fir conducător care să justifice bogăţia lor extraordinară.

Din septembrie dumneavoastră vă veţi îngriji şi veţi coordona toate iniţiativele din jurul Bibliotecii Vaticane, cea mai veche din lume. Mi-ar plăcea să încep această conversaţie de la fraza unui profesor de la Universitatea Catolică Portugheză, Mendo Castro Henriques: „Cea mai veche bibliotecă din lume este încredinţată unei persoane cu o rară capacitate de a gândi viitorul”. Aceasta este miza?

O bibliotecă ce este un mare depozit al amintirii Bisericii, a papilor, a creştinismului şi a umanităţii – în Biblioteca Vaticană sunt documente care dau mărturii despre culturile din Occident şi din Orient, comori ale identităţii popoarelor care sunt păstrate de-a lungul secolelor – este un patrimoniu care reprezintă amintirea oamenilor dar, în acelaşi timp, acolo există o forţă de viitor, sau cum spunem noi, forţa rădăcinilor. Rădăcinile nu sunt trecutul copacului, sunt garanţia vitalităţii sale. Pentru aceasta Arhiva şi Biblioteca sunt o garanţie a vitalităţii şi a viitorului Bisericii înseşi.

În asta va consta provocarea de a da vitalitate la ceva care foarte adesea este considerat închis la şapte mandate?

Nu este deloc aşa! Anul trecut au existat zeci de împrumuturi la nivel mondial de opere şi comori din Arhivă şi din Bibliotecă. Există o politică de împrumuturi şi de prezenţă care deschide uşile lor la întreaga lume. Există peste două mii de cercetători acreditaţi care realizează propriile cercetări la cel mai înalt nivel. Secret este foarte puţin! Secret înseamnă privat, este o arhivă care aparţine Bisericii, dar cred că este necesar să se înlăture latura neverosimilă ca în romane a unei arhive care ascunde secrete inaccesibile. Are secretele pe care în general le păstrează orice arhivă.

Ceea ce începeţi în septembrie este o slujire pe care o aduceţi Bisericii în cultură?

O bibliotecă este un loc de cultură, de gândire, de dialoguri, de întâlniri, este o frontieră a ştiinţei, unde se păstrează amintirea dar şi unde pulsează dorinţa de viitor. O bibliotecă este posibilitatea de a face lucruri, de a stabili noi legături şi de a da o nouă viaţă textelor. Textele nu au numai o viaţă. Au momentul în care au fost scrise, dar au în ele multe posibilităţi ascunse.

De fiecare dată când sunt citite au o viaţă nouă.

De fiecare dată când sunt citite, arătate, contextualizate din nou sunt posibilităţi noi care se deschid.

Pentru aceasta Mendo Castro Enriques a spus că dumneavoastră sunteţi o persoană care are capacitatea de a proiecta viitorul şi aşa priviţi biblioteca.

Voi avea mereu această preocupare. Cred că revine bibliotecarului să vegheze asupra integrităţii acestei comori şi să facă totul pentru ca să treacă în cele mai bune condiţii posibile la generaţiile viitoare şi în acelaşi timp s-o facă să stea de vorbă cu prezentul, dând o nouă oportunitate acelor texte, permiţând noi întâlniri care să fie o răsadniţă de dialoguri, a construirii păcii; în fond asta se află în spatele finalităţii culturii.

Nu cred că aveţi proiecte definite de realizat, dar oare aveţi proiecte visate?

Am deja proiecte definite. Proiectul este a învăţa. Când se ajunge într-un loc, într-un loc care nu se cunoaşte, ceea ce trebuie făcut este de a învăţa de la persoanele care sunt deja acolo, a asculta, a cunoaşte, a percepe ceea ce se face, a valoriza. Şi cu acest spirit voi merge în acest loc şi în această misiune. Apoi, puţin câte puţin, cu persoanele care sunt deja acolo, voi încerca să găsesc un fir conducător care să-i recunoască valoarea acelei bogăţii extraordinare care este o bibliotecă. Este consolidarea ştiinţei epocilor, generaţiilor, visul, speranţele. Totul este transcris aici în aceste opere. În vizita sa la Biblioteca Vaticană, Paul al VI-lea a spus o frază foarte frumoasă: „Biblioteca este locul în care auzim răsunând paşii lui Cristos în istoria umanităţii”. Acea fidelitate faţă de istoria omenirii, pe care Dumnezeu o iubeşte şi pentru care Arhiva şi Biblioteca dau mărturie.

Ce provocare constituie acest dialog cultural prin cărţile unei biblioteci care păstrează amintirea istorică a creştinismului?

Cu această caracteristică o bibliotecă este o responsabilitate foarte mare. Pentru că ne ajută să fim exigenţi cu noi înşine şi cu timpul nostru şi să ridicăm nivelul dezbaterii publice, să dăm profunzime, să dăm mărime diferite preocupărilor noastre care foarte des sunt cele mai imediate, cele din agendă, a ceea ce trebuie rezolvat. O bibliotecă foloseşte pentru a da profunzime privirii noastre, pentru a gândi, pentru a scruta noi orizonturi, pentru a reda complexitate la ceea ce uneori este redus în mod simplist. În acest sens este o contribuţie enormă adusă culturii şi civilizaţiei.

Contribuţie şi la propunerea renovatoare pe care papa Francisc încearcă s-o transmită celor care colaborează cu el?

Reforma constă într-o cufundare în rădăcini, într-o profunzime a privirii care să permită analizarea istoriei fără a rămâne prizonieri a ceea ce este mai imediat sau mai previzibil. Marii profeţi nu se inspiră numai din citirea semnelor timpurilor, ci ei caută inspiraţie şi în marile figuri ale gândirii, în acel capital de nelinişte şi de sete care a locuit mereu, şi chiar înainte de noi, în inima oamenilor. De aceea o reformă nu porneşte niciodată de la nimic, ci se inserează mereu într-o tradiţie, în continuitate cu o forţă, o vigoare care se află în spate. În creştinism aşa a fost mereu: de fiecare dată când Biserica s-a gândit la o reformă a redescoperit mereu propriile origini şi esenţa experienţei sale.

Într-un mesaj, imediat după numirea dumneavoastră, aţi scris că prin cultură, biblioteci, este posibil să se promoveze acea cultură a întâlnirii la care îndeamnă pontiful atât de mult. În ce mod?

Într-o bibliotecă sunt cărţi foarte diferite. Există puncte de vedere diferite. o bibliotecă este un laborator al diversităţii.

Şi cea a Vaticanului?

Toate bibliotecile! Şi Vaticana este o bibliotecă. Conţine mărturia martirilor, marile opere ale papilor, fiecare cu carisma sa, pentru că Duhul Sfânt este multiplu. Este unul şi în acelaşi timp multiplu. Sensul comuniunii nu elimină frumuseţea diversităţii care se completează evanghelic. O bibliotecă este locul unde se respiră acest climat de comuniune în diversitate.

Credeţi că în Biblioteca Vaticană veţi găsi diversitatea experienţei creştinismului în decursul istoriei?

Biblioteca mărturiseşte ceea ce este creştinismul, ca experienţă fundamentală, şi ceea ce a fost din punct de vedere istoric. Acest lucru este în mod clar de o frumuseţe extremă pentru că, fiind realitate spirituală, supranaturală, Biserica este condusă de Duhul şi Duhul are fantezie, nu ne face să ne concentrăm asupra unei singure forme, ci este polifonic, se manifestă prin voci şi profetisme diferite. o bibliotecă a creştinismului trebuie să recunoască valoarea diversităţii care este înnăscută în ADN-ul experienţei creştine înseşi.

Aş vrea să vorbesc despre voinţa de a dialoga care caracterizează parcursul dumneavoastră biografic. Aceasta este cea care permite de a crea punţi, în diferite domenii culturale, cu diferite personalităţi?

Cred că un creştin trebuie să nutrească o pasiune faţă de persoane, faţă de fiinţele umane. Nu există două persoane egale. Nu trebuie să ne fie frică de diversitate, ci trebuie să ne simţim fascinaţi de punctul de vedere diferit, de cel care priveşte la lume cu o altă stare sufletească, o altă privire, o altă cunoaştere, pentru că vom câştiga mereu din întâlnire, din cunoaştere. Trebuie să depăşim logicile de sacristie şi să ne deschidem, în profunzime, la ceea ce este mai frumos, la posibilitatea de a merge împreună, prin istorie, şi de a găsi un sens nu în ceea ce ne îndepărtează sau ne desparte, ci în ceea ce ne uneşte şi care este mereu mai puternic. Fiecare fiinţă umană este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este o operă sacră şi, în fiecare fiinţă umană, Dumnezeu face să răsune glasul său în mod original şi irepetabil.

Chiar fără a rosti cuvântul, consideraţi că mai există vreo atitudine prozelitistă în multe dintre aceste întâlniri din partea actorilor din Biserica catolică?

Cred că există de ambele părţi. Aşa cum uneori există sfială în promovarea dialogului din partea Bisericii, teamă, tot aşa uneori din partea persoanelor care sunt în afară există preconcepţii şi sfială faţă de ceea ce poate să fie un dialog cu Biserica. Trebuie demontate fricile, temerile, şi trebuie trăită experienţa. Nu contează ce dimensiuni are experienţa: poate să fie mică, în întâlnirea dintre persoane, a unei familii, într-o întâlnire între creatori şi colegi de muncă; poate să aibă o dimensiune mare între instituţii. Important este de a crea această cultură a întâlnirii, aşa cum repetă neîncetat papa Francisc.

Şi aceasta este a douăzecea experienţă a dumneavoastră, la Lisabona, după doctorat?

Sunt douăzeci de ani de când lucrez în universitate, în pastoraţia culturii şi în lumea culturală portugheză.

Cu o evaluare foarte pozitivă?

Foarte pozitivă pentru mine! Este ceea ce sunt. Nu reuşesc să-mi imaginez viaţa mea fără aceşti douăzeci de ani. Obişnuiesc să repet – fraza nu este a mea, am adoptat-o – eu sunt o operă a altora. Privind la aceşti douăzeci de ani şi la persoanele pe care le-am cunoscut, ceea ce face să schimbe cu adevărat viaţa noastră sunt întâlnirile pe care le avem. Înmulţirea vieţii pe care o dăm altora, pariul pe care-l facem într-un raport de încredere şi de prietenie, este mereu rodnic. Cel puţin în mine lasă un parfum de nestins.

Însăşi viaţa sacerdotală, parcursul unui preot, trebuie într-un fel să se mişte, să meargă dincolo de experienţa absorbantă a parohiei? Trebuie făcuţi alţi paşi?

Trebuie să vorbesc despre mine, pentru că suntem diferiţi, punctele noastre de plecare sunt diferite şi nu cunosc toate realităţile. Pentru spiritualitatea mea a fost foarte important ceea ce am primit de la alţii, de la cei care cred şi chiar de la cei care nu cred care mă învaţă multe despre Dumnezeu. Există agnostici care mă învaţă multe despre Dumnezeu pentru că îmi pun întrebări şi eu le iau ca o posibilitate de drum şi chiar de rugăciune pentru mine. O spiritualitate care este intransigentă în a rămâne închisă într-un anumit cerc, ajunge să rămână mai săracă, deoarece Cristos ne provoacă mult să fim Biserică în ieşire. El îi trimite de mai multe ori pe discipoli în misiune şi în trimiterea de a-i întâlni pe ceilalţi putem găsi pagini neaşteptate ale Evangheliei. Şi aceste pagini neaşteptate ne aşteaptă. Numai în surpriza întâlnirilor putem să le percepem.

Cu aceeaşi dreaptă credinţă ce au altele?

Cu aceeaşi dreaptă credinţă! Pentru că nu trebuie să avem fantome. Creştinismul este o experienţă esenţială. Este un adevăr. Dar nu este un adevăr ca mă pune împotriva altora. Este un adevăr care mă deschide radical la ceilalţi. Adevărul creştinismului este ospitalitatea. Nu este o frontieră supraveghează de poliţie. De aceea nu trebuie să ne fie frică de întâlnire pentru că iubirea este marea dreaptă credinţă. Caritatea şi ospitalitatea sunt marea dreaptă credinţă creştină. Papa ne îndeamnă mult să facem asta, să avem de fapt o morală care să ţină cont de persoane, de slujirea faţă de persoane, faţă de viaţă, faţă de viaţa fragilă, faţă de viaţa despuiată. Şi care să fie o etică străbătută de experienţa lui Isus, a Evangheliei. Aceasta nu poate fi niciodată numai o morală de birou. Trebuie să fie un drum de parcurs pe jos. Trebuie să fie acea cale pe care tatăl fiului risipitor, tatăl milostiv, o urmează, luând el iniţiativa de a-l îmbrăţişa pe acel fiu şi de a-l reintroduce în sărbătoarea comuniunii. Aceasta este marea morală creştină.

De Paulo Rocha

(După L’Osservatore Romano, 29 iulie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.