Categorii

Acel rozariu cu cincizeci şi opt de bobiţe. La Bratislava beatificarea salezianului Titus Zeman

Apostol printre tineri şi apărător al valorilor creştine pe care regimul comunist cehoslovac căuta să le distrugă în orice mod. În faţa ateismului de stat şi a interzicerii oricărei forme de consacrare religioasă a răspuns cu Evanghelia şi cu angajarea personală pentru a salva cât mai mult vocaţii. Pentru aceasta a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată în lungi ani de detenţie, din cauza cărora a murit martir. Este Titus Zeman, preot cu voturi din societatea saleziană a sfântului Ioan Bosco, pe care cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, îl beatifică reprezentându-l pe papa Francisc sâmbătă 30 septembrie, la Bratislava, în Slovacia.

Se naşte la Vajnory la 4 ianuarie 1915, primul din cei zece copii, într-o familie simplă. La 10 ani se vindecă prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi îi promite „să fie fiul său pentru totdeauna” şi să devină preot salezian. Începe să realizeze acest vis în 1927, după ce a trecut peste opoziţia familiei.

Aceeaşi determinare revine constantă în Zeman: când regimul comunist se instaurează în Cehoslovacia de atunci şi persecută Biserica, Titus apără simbolul crucifixului (1946), plătind această mărturie cu concedierea din şcoala în care preda. Scăpat providenţial de dramatica „noapte a barbarilor” şi de deportarea călugărilor (13-14 aprilie 1950), decide să treacă împreună cu tinerii salezieni cortina de fier spre Torino, unde îl primeşte rectorul major, părintele Pietro Ricaldone. După două treceri reuşite (vara şi toamna din 1950), în aprilie 1951 expediţia eşuează. Părintele Zeman înfruntă o săptămână iniţială de torturi şi alte zece luni de detenţie preventivă, cu alte torturi grele, până la procesul din februarie 1952. Va îndura după aceea 12 ani de detenţie (1952-1964) şi aproape 5 ani în libertate condiţionată, mereu spionat şi persecutat (1964-1969).

În februarie 1952, procuratorul general cere ca să-i fie aplicată – pentru spionaj, înaltă trădare şi trecerea ilegală a frontierei – pedeapsa cu moartea, comutată în 25 de ani de închisoare dură fără condiţionată a pedepsei. Părintele Zeman este însă etichetat ca „om destinat eliminării” şi experimentează viaţa din lagărele de muncă silnică. Este constrâns să lucreze fără protecţie cu uraniul radioactiv şi petrece perioade lungi în celula de izolare, cu o raţie de mâncare de şase ori mai mică decât cea a celorlalţi. Se îmbolnăveşte grav de boli cardiace, pulmonare şi neurologice. La 10 martie, ispăşind jumătate din pedeapsă, iese din închisoare în libertate condiţionată timp de 7 ani; este de nerecunoscut din punct de vedere fizic şi trăieşte o perioadă de intensă suferinţă şi spirituală datorită interdicţiei de a exercita public slujirea preoţească. Moare, după ce a primit amnistia, la 8 ianuarie 1969.

Zeman a trăit vocaţia sa şi misiunea specială pentru salvarea vocaţiilor la care s-a simţit chemat cu mare spirit de credinţă, îmbrăţişând ora „calvarului” şi atestând capacitatea, şi prin harul primit de la Dumnezeu, de a înfrunta oferirea vieţii, pătimirea închisorii şi a torturii şi în sfârşit moartea cu conştiinţă creştină, consacrată şi sacerdotală. Asta atestă rozariul cu 58 de bobiţe, una pentru fiecare perioadă de tortură, construit de el din pâine şi fir, şi mai ales referinţa la Ecce homo ca la acela care i-a ţinut companie în suferinţe şi fără de care el n-ar fi reuşit să le înfrunte. Păzeşte şi apără credinţa tinerilor în timp de persecuţie, realizând o intensă şi riscantă acţiune de salvgardare a vocaţiilor. Drumul său de credinţă este o continuă „strălucire” a virtuţii, rod al unei intense trăiri interioare, care se traduce într-o misiune curajoasă, într-o ţară unde comunismul voia să şteargă orice urmă de viaţă creştină. Întreaga viaţă a lui Titus se rezumă în încurajarea altora la „fidelitatea în vocaţie”. Iubirea sa este o iubire totală faţă de Biserică şi faţă de propria vocaţie. Acţiunile sale impetuoase provin din această iubire unificată şi unificatoare. Mărturia eroică a lui Titus Zeman este una dintre paginile cele mai frumoase pe care comunităţile creştine din Europa de est şi congregaţia saleziană le-au scris în anii duri de persecuţie religioasă din partea regimurilor comuniste din secolul trecut. În el străluceşte în manieră deosebită angajarea pentru tinerele vocaţii consacrate şi sacerdotale, decisive pentru viitorul credinţei din acele teritorii. Cu viaţa sa, demonstrează că este un om al unităţii, care dă la o parte barierele, mediază în conflicte, priveşte mereu la binele integral al persoane; în afară de asta consideră mereu posibilă o alternativă, o soluţie mai bună, o necapitulare în faţa circumstanţelor nefavorabile. În aceiaşi ani în care unii trădau sau se lăsau cuprinşi de descurajare, el întăreşte speranţa tinerilor chemaţi la preoţie. Ascultarea sa este creativă, nu formalistă. Astfel, nu se limitează să organizeze fugile clericilor în străinătate, ci îi însoţeşte plătind personal, permiţându-le să ajungă la Torino, având convingerea că „acasă la don Bosco” vor trăi o experienţă destinată să marcheze viaţa lor. La rădăcină este conştiinţa că a salva o vocaţie înseamnă a salva multe vieţi. Este semnificativ că martiriul părintelui Titus Zeman este recunoscut în cadrul bicentenarului naşterii sfântului Ioan Bosco. Mărturia sa este întruparea chemării vocaţionale a lui Isus şi a predilecţiei pastorale faţă de copii şi tineri, predilecţie care se va manifesta, ca în don Bosco, într-o adevărată „pasiune”, căutând binele lor şi punând în asta toate energiile sale: „Chiar dacă aş pierde viaţa, n-aş considera-o irosită, ştiind că măcar unul dintre cei pe care i-am ajutat a devenit preot în locul meu”.

De Pierluigi Cameroni

Postulator general al salezienilor

(După L’Osservatore Romano, 30 septembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.