Categorii

A patra cale. Un nou caz particular în iter-ul procesual al canonizărilor

Cu motu proprio Maiorem hac dilectionem despre oferirea vieţii, Papa Francisc a deschis calea spre beatificarea acelor credincioşi care, determinaţi de caritate, şi-au oferit în mod eroic propria viaţă pentru aproapele acceptând liber şi voluntar o moarte sigură şi prematură cu intenţia de a-l urma pe Isus: „El şi-a dat viaţa pentru noi. La fel şi noi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi” (1In 3,16).

Cum se ştie, de acum de multe secole normele Bisericii catolice prevăd că se poate trece la beatificarea unui slujitor al lui Dumnezeu parcurgând una dintre aceste trei căi.

1) Calea martiriului care este imitarea supremă a lui Cristos şi mărturia cea mai înaltă a carităţii. Conceptul clasic de martiriu cuprinde: a) acceptarea voluntară a morţii violente din iubire faţă de Cristos, din partea victimei; b) odium a persecutorului faţă de credinţă, sau faţă de o altă virtute creştină; c) blândeţea şi iertarea victimei care imită exemplul lui Isus, care pe cruce a invocat milostivirea Tatălui faţă de ucigaşii săi.

2) Calea virtuţilor eroice, exercitate „cu dezinvoltură, cu promptitudine şi cu plăcere şi mai presus de modul obişnuit de a acţiona, pentru un scop supranatural” (Benedict al XIV-lea) şi pentru o perioadă de timp corespunzătoare, adică până acolo încât a le face să devină un mod obişnuit de a fi şi de a acţiona conform Evangheliei. Este vorba despre virtuţile teologale (credinţă, speranţă, dragoste), cardinale (prudenţă, dreptate, tărie, cumpătare) şi „adăugite” (sărăcie, ascultare, castitate, umilinţă).

  1. Există, apoi, o a treia cale, mai puţin cunoscută şi mai puţin parcursă, care, însă, conduce la acelaşi rezultat al celorlalte două. Este calea aşa-numiţilor casus excepti, numiţi aşa de Codul de Drept Canonic din 1917 (cf. can. 2125-2135). Recunoaşterea lor duce la confirmarea unui cult antic, adică după pontificatul lui Alexandru al III-lea († 1181) şi anterior anului 1534, aşa cum a stabilit Urban al VIII-lea (1623-1644), marele legislator al cauzelor sfinţilor. Confirmarea cultului antic este numită şi „beatificare echivalentă”.

Aceste trei căi sunt încă deschise şi pot fi parcurse, dar nu pare că sunt suficiente pentru a interpreta toate cazurile posibile de sfinţenie canonizabilă. De fapt, în ultima vreme, Congregaţia Cauzelor Sfinţilor şi-a pus întrebarea „dacă nu merită beatificarea acei slujitori ai lui Dumnezeu care, inspiraţi de exemplul lui Cristos, şi-au oferit şi şi-au jertfit liber şi în mod voit propria viaţă pentru fraţi într-un act suprem de caritate, care a fost direct cauză a morţii, punând astfel în practică cuvântul Domnului: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13)” (Positio peculiaris, pag. 3).

Este vorba de a introduce o a patra cale, pe care am putea s-o numim a oferirii vieţii. Deşi are unele elemente care o fac să se asemene atât cu calea martiriului cât şi cu aceea a virtuţilor eroice, este o nouă cale care vrea să valorizeze o mărturie creştină eroică, până acum fără o procedură specifică, tocmai pentru că nu face parte complet din cazul particular al martiriului şi nici din cel al virtuţilor eroice.

De fapt, calea oferirii vieţii se aseamănă parţial cu aceea a martiriului pentru că există eroica dăruire de sine, inclusiv până la moarte, dar se diferenţiază de ea pentru că nu există un persecutor care ar vrea să impună alegerea împotriva lui Cristos. În mod asemănător, calea oferirii vieţii se aseamănă cu aceea a virtuţilor eroice pentru că există un act eroic de caritate (dăruire de sine), inspirat de exemplul lui Cristos, dar se diferenţiază de ea pentru că nu este expresia unei exercitări prelungite a virtuţilor şi, îndeosebi, a unei carităţi eroice. Oricum, se cere o exercitare obişnuită a vieţii creştine, care să facă posibilă şi comprehensibilă decizia liberă şi voluntară de a-şi dărui propria viaţă într-un act suprem de iubire creştină, care să depăşească instinctul natural de conservare, imitându-l pe Cristos, care s-a oferit Tatălui pentru lume, pe cruce.

De aceea, este clar că toate căile spre sfinţenia canonizată trebuie să aibă o denumire comună în caritate, care este „legătură a desăvârşirii”, „plinătate a legii” şi „suflet al sfinţeniei”. Deci şi oferirea vieţii nu poate să facă abstracţie de desăvârșirea carităţii, care în acest caz însă nu este rezultatul unei repetări prelungite, prompte şi bucuroase a actelor virtuoase, ci este un unic act eroic care prin radicalitatea, irevocabilitatea şi persistenţa sa usque ad mortem exprimă pe deplin opţiunea creştină. După aceea, teologii învaţă că, în virtutea „conexiunii” dintre virtuţi, acolo unde există un act eroic de caritate nu poate să lipsească un corespunzător act de credinţă, speranţă, prudenţă, tărie şi aşa mai departe. De asemenea trebuie spus că factorul timp, adică durata oferirii are o relevanţă a sa. De fapt, dacă actul eroic al oferirii se desfăşoară de-a lungul anilor, ar putea la sfârşit să facă parte din cazul particular al virtuţilor eroice, care devin astfel nu numai pentru că sunt expresia comportamentelor desăvârşite în mod extraordinar, ci şi pentru că sunt desfăşurate pentru un timp însemnat, pe care jurisprudenţa îl indică în circa zece ani de practică în cazurile obişnuite. Pentru a delimita acest aspect, Motu Proprio vorbeşte foarte oportun despre „moarte în termen scurt”, ceea ce nu înseamnă imediată dar nici aşa de îndepărtată încât să transforme actul eroic în virtute eroică. În acest caz s-ar schimba cazul particular. Când are loc prezenţa împreună a oferirii eroice a vieţii şi exercitarea eroică a virtuţilor creştine, este clar că iter-ul juridic va prefera cazul particular al virtuţilor eroice, care exprimă mai deplin personalitatea slujitorului lui Dumnezeu, sfinţenia şi simfonia bogăţiilor sale spirituale. Dacă ar fi posibil să se traseze o gradaţie a parcursurilor juridice pentru constatarea sfinţeniei canonizabile, am putea conclude că pe primul loc se află martiriul, pe al doilea virtuţile eroice, pe al treilea actul eroic de oferire a vieţii inclusiv până la moarte. Pentru a conclude raţionamentul putem afirma liniştit că acela care pecetluieşte viaţa sa cu un act eroic de caritate, poate să fie considerat discipol desăvârşit al lui Cristos şi, ca atare, merită să fie propus ca model de viaţă creştină, când însuşi Dumnezeu îi garantează autenticitatea şi exemplaritatea prin faima de sfinţenie, prin dovada minunilor şi prin evaluarea favorabilă a autorităţii supreme a Bisericii.

Oferirea vieţii usque ad mortem, până acum nu constituia un caz particular de sine stătător, ci, dacă exista, era încorporată, numai ca detaliu, în cazul particular al virtuţilor eroice, sau în cel al martiriului. Este clar de acum că această încorporare nu dădea dreptate unei adevărate şi, în multe aspecte, emoţionante expresii de sfinţenie. Deja Benedict al XIV-lea, magister, nu excludea de la cinstea altarelor pe cei care şi-au dat viaţa într-un act extrem de caritate, ca de exemplu, asistenţa ciumaţilor care, declanşând contagierea, devenea cauză sigură a morţii.

Toată această problematică a început să devină obiect de reflecţie explicită a Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor începând de la congresul ordinar din 24 ianuarie 2014. Prefectul, cardinalul Angelo Amato, a adus problema în atenţia Sfântului Părinte Francisc în audienţa din 7 februarie 2014. Papa „a aprobat şi a încurajat” studierea acestui nou caz particular, motiv pentru care dicasterul a pregătit o Positio peculiaris, cu contribuţiile complementare a cinci studioşi ai cauzelor sfinţilor: un biblist, un profesor de teologie dogmatică, un specialist în teologie spirituală, un jurist şi un istoric.

La 2 iunie 2016, Congregaţia a ţinut despre această temă un congres special compus din 15 experţi (10 consultanţi şi 5 postulatori), diferiţi de cei de la Positio peculiaris. A prezidat reuniunea episcopul Enrico dal Covolo, mai ales în calitatea sa de postulator. Discuţia s-a desfăşurat pe linia a cinci întrebări, comunicate încă de la convocarea congresului şi formulate astfel: „1. Oferirea vieţii, urmată de moarte, poate să fie considerată ca expresie de imitare supremă şi eroică a lui Cristos? 2. Ce caracteristici psihologice şi teologice ar trebui să aibă oferirea vieţii pentru a fi un act eroic de caritate? 3. Oferirea vieţii trebuie să se formeze în contextul unei vieţi creştine consolidate, sau poate să fie o decizie neprevăzută, adică fără o pregătire remotă? 4. Este oportun ca oferirea vieţii să fie un caz particular distinct de cel al martiriului şi al virtuţilor eroice? 5. Procedura juridică pentru eventuala beatificare per viam vitae oblationis, în afară de investigaţia diecezană super vita, virtutibus, oblatione vitae, fama sanctitatis… trebuie să cuprindă şi dovada unei minuni?” (Relatio et vota congressus peculiaris, pag. 8).

La fiecare întrebare s-a răspuns în scris de către cei cincisprezece consultanţi şi postulatori care apoi s-au confruntat într-o reuniune colegială (congres). Aşa cum se ştie, concluziile congreselor speciale ale Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor sunt mereu importante, deoarece exprimă părerea motivată a studioşilor şi experţilor care au examinat materia în mod profund. Totuşi, votul lor nu este deliberativ şi obligatoriu. În cazul nostru, aprofundarea amplă şi senină a congresului a dus la aceste concluzii: a) oferirea vieţii, urmată de moarte, poate să fie considerată ca expresie de imitare supremă şi eroică a lui Cristos, aşa cum reiese din Noul Testament, din tradiţia martirilor şi a mărturisitorilor credinţei, din magisteriul Papilor, din Conciliul al II-lea din Vatican şi din reflecţia teologică, mai ales cu privire la caritate; b) oferirea vieţii, în marea majoritate a cazurilor, se formează într-un context de practicare a virtuţilor creştine; c) cu privire la întrebarea dacă oferirea vieţii trebuie să fie un caz particular distinct de cel al martiriului şi al virtuţilor eroice, majoritatea voturilor a susţinut ideea de a configura un caz particular distinct, în timp ce o minoritate nu consideră oportun acest lucru; d) cu privire la procedura juridică pentru eventuala beatificare per viam vitae oblationis, în afară de investigaţia diecezană super vita, virtutibus, oblatione vitae, fama sanctitatis, majoritatea consultanţilor şi postulatorilor consideră necesară, pentru beatificare, o minune aprobată în mod formal.

Cu aceste păreri, la 27 septembrie 2016, s-a mers la sesiunea plenară a cardinalilor şi episcopilor, membri ai Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor. Şi în această adunare, diferitele aspecte ale problemei au fost tratate cu profunzime de doctrină şi mărime de consideraţii pastorale. În concluzie, cardinalii şi episcopii au dat vot favorabil unei noi căi pentru beatificarea celui care şi-a oferit viaţa cu motivaţii creştine explicite şi recunoscute. A fost evidenţiată şi necesitatea unei minuni, aprobate în mod formal, ca o confirmare divină a evaluării umane cu privire la oferirea vieţii. Aceste concluzii au fost supuse de Congregaţia Cauzelor Sfinţilor Sfântului Părinte Francisc cu scrisoarea din 28 noiembrie 2016 (Prot. N. VAR 7454/14). La 17 ianuarie anul acesta, Secretariatul de Stat îl informa pe cardinalul Amato că Sanctitatea Sa „la data de 10 ianuarie a aprobat cu bunăvoinţă propunerea de a se trece la beatificarea acelor slujitori ai lui Dumnezeu a căror oferire liberă şi voluntară a vieţii a devenit cauză a morţii lor”. Era cerut Congregaţiei şi „să întocmească textul pronunţării pontificale” pentru a-l prezenta aprobării definitive a Sfântului Părinte. Textul pronunţării pontificale citate este acum motu proprio Maiorem hac dilectionem, semnat de Papa Francisc. Acest document pontifical precizează foarte oportun la art. 2: „Oferirea vieţii, pentru ca să fie valabilă şi eficace pentru beatificarea unui slujitor al lui Dumnezeu, trebuie să răspundă la următoarele criterii: a) oferirea liberă şi voluntară a vieţii şi acceptarea eroică propter caritatem a unei morţi sigure şi în termen scurt; legătură între oferirea vieţii şi moartea prematură; b) exercitarea, cel puţin în măsură obişnuită, a virtuţilor creştine înainte de oferirea vieţii şi, după aceea, până la moarte; c) existenţa faimei de sfinţenie şi a semnelor, cel puţin după moarte; d) necesitatea minunii pentru beatificare, care a avut loc după moartea slujitorului lui Dumnezeu şi prin mijlocirea sa”. Art. 3 din motu proprio adaugă cum trebuie să se procedeze în investigaţia canonică despre oferirea vieţii şi în pregătirea respectivului dossier (positio) care trebuie supus consultanţilor teologi şi cardinalilor: „Celebrarea investigaţiei diecezane sau eparhiale şi respectiva Positio sunt reglementate de constituţia apostolică Divinus perfectionis Magister din 25 ianuarie 1983 […] şi de Normae servandae […] din 7 februarie acelaşi an”. Această nouă normativă despre oferirea vieţii va trebui să se racordeze, în mod logic, şi cu instrucţiunea Sanctorum mater din 17 mai 2007, care vrea să facă mai zveltă aplicarea corectă a legislaţiei din 1983. În sfârşit, motu proprio a decis că dubium-ul, adică obiectul constatării cauzelor despre oferirea vieţii, să fie formulat astfel: An constet de heroica oblatione vitae usque ad mortem propter caritatem necnon de virtutibus christianis, saltem in gradu ordinario, in casu et ad effectum de quo agitur („dacă rezultă că sunt dovedite oferirea vieţii până la moartea din cauza carităţii precum şi virtuţile creştine exercitate măcar în grad obişnuit, în cazul şi pentru finalităţile despre care este vorba”). Sfântul Părinte a dispus şi ca acest act legislativ al său să fie promulgat prin „L’Osservatore Romano” şi ca să intre în vigoare chiar în ziua publicării.

Cu această măsură, învăţătura despre sfinţenia creştină canonizabilă şi procedura tradiţională a Bisericii pentru beatificarea slujitorilor lui Dumnezeu nu numai că n-au fost alterate, ci sunt îmbogăţite cu noi orizonturi şi oportunităţi pentru edificarea poporului lui Dumnezeu, care în sfinţii săi vede faţa lui Cristos, prezenţa lui Dumnezeu în istorie şi realizarea exemplară a Evangheliei.

De Marcello Bartolucci

(După L’Osservatore Romano, 12 iulie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.