Categorii

A fugit din Argentina cu ajutorul lui, acum l-a reîntâlnit pe Bergoglio

Astăzi jurnalist şi preşedinte al Institutului de Cooperare Economică Internaţională (ICEI), ca tânăr student persecutat de dictatura argentiniană a generalului Jorge Rafael Videla, a reuşit să fugă, pentru a se refugia în Italia, graţie interesării lui Jorge Mario Bergoglio, în acea vreme provincial al iezuiţilor argentinieni. A relatat asta Nello Scavo în cartea „Lista lui Bergoglio. Cei salvaţi de Francisc în timpul dictaturii. Istorie nepovestită vreodată” (EMI). Acum, după 38 de ani, Alfredo Luis Somoza l-a întâlnit din nou pe „părintele Bergoglio”, cu ocazia audienţei acordate de papa Institutului Italo-Latino American (IILA), şi în acest interviu reparcurge „timpurile întunecate” ale războiului murdar argentinian, analizează rolul de „mare reparator de greşeli comise în trecut” pe care Pontiful îl desfăşoară în aceşti ani, şi relatează întâlnirea cu Papa şi gluma sa: „Cine s-ar fi gândit că ne vom întâlni aici?”.

Cum şi de ce l-aţi cunoscut pe Jorge Mario Bergoglio?

În epoca dictaturii eu eram student la Universitatea „del Salvador” din Buenos Aires, care a fost cedată din punctul de vedere al gestiunii laicilor, dar continua să fie în toate privinţele universitatea Societăţii lui Isus. Părintele Bergoglio era provincialul şi ca atare se interesa de instituţie şi de mai multe ori am avut oportunitatea de a asculta sfaturile sale. El ştia mult mai multe decât noi despre ce se întâmpla în Argentina şi sugestia lui era mereu aceea de a deschide ochii, de a nu crede în propagandă şi de a nu ne expune. Apoi am aflat, unii ca mine direct, alţii după aceea, că părintele Bergoglio se implica activ pentru a pune la adăpost, oferind refugiu şi grăbind ieşirea din ţară, acele persoane care riscau moartea datorită activităţilor lor în social atunci când acest lucru era echivalat cu terorismul. În cazul meu, problemele se refereau la activitatea mea de tânăr ca jurnalist cultural pentru o revistă pe care o tipăream pe cont propriu şi o distribuiam în mână. În ieşirea mea clandestină din Argentina am avut sprijin de la această reţea şi în Brazilia, de unde m-am îmbarcat cu destinaţia Genova. În Italia am obţinut statusul de refugiat politic acordat de Naţiunile Unite şi, după câţiva ani, cetăţenia italiană Ius sanguinis datorită mamei mele.

După 38 de ani ce v-aţi spus atunci când, vinerea trecută 30 iunie, v-aţi întâlnit din nou?

Când a fost ales ca Pontif, urma să iasă o carte a mea, „Dincolo de criză”, pe care am reuşit s-o opresc în tipografie pentru a adăuga un ultim capitol, „Primul Papă din era BRICS”, dedicat noului Pontif. Am trimis-o Papei Francisc care mi-a trimis o frumoasă scrisoare de binecuvântare. În sfârşit, vinerea trecută am avut oportunitatea de a-i putea mulţumi personal în timpul audienţei pentru cei 50 de ani ai Institutului pentru Raporturile dintre Italia şi America Latină. A fost o întâlnire fugară, priviri care se recunoşteau după atâţia ani şi care se întorceau înapoi la timpurile întunecate. Însă Francisc, cu marele său zâmbet a găsit gluma justă, şi trebuie să spun că e foarte argentiniană, salutându-mă cu un: „Cine s-ar fi gândit că ne vom întâlni aici?”.

Cum era Biserica argentiniană în epoca dictaturii militare? Ce rol a avut în acea epocă Jorge Mario Bergoglio şi Societatea lui Isus?

Au fost scrise multe cărţi despre rolul Bisericii în timpul dictaturii lui Videla. A fost o experienţă traumatică ce a produs martiri ucişi pentru mărturia lor, cum ar fi episcopul Angelelli, dar şi pagini ruşinoase de complicitate cu generalii şi cu torţionarii. Societatea lui Isus n-a avut un rol de protagonist, ci a ales un profil scăzut. Ei voiau să salvgardeze autonomia în materie intelectuală şi educativă care dacă ar fi cedat cu privire la radicalizare ar fi dispărut cu siguranţă. Bergoglio era preocupat de gestionarea marii responsabilităţi pe care o avea ca provincialul cel mai tânăr din toate timpurile, dar era angajat şi în tutelarea vieţii umane. Recentul film „Numiţi-mă Francisc” reconstruieşte în mod foarte fidel lumini şi umbre ale iezuiţilor în timpul acelei perioade.

Cum evaluaţi rolul pe care-l are Biserica argentiniană acum când cu privire la acea epocă s-a deschis un capitol nou, îndeosebi cu decizia, împărtăşită de Conferinţa Episcopală Argentiniană şi Sfântul Scaun, de a face accesibile victimelor şi rudelor directe ale desaparecidos respectivele documente prezente în arhivele ecleziale?

Cred că în sfârşit s-a făcut un lucru datorat. Nu e suficient acel mea culpa pe care Francisc, ca arhiepiscop de Buenos Aires, a îndemnat Conferinţa Episcopală să-l facă, este nevoie şi de acte concrete care să poată ajuta la clarificarea unui adevăr incomod, dar datorat rudelor victimelor dictaturii. Pentru multe chestiuni latinoamericane, cum ar fi iertarea dată slujitorilor-preoţi din Nicaragua, beatificarea monseniorului Romero şi altele, Francisc a fost un mare „reparator” al greşelilor comise în trecut şi care au avut drept consecinţă îndepărtarea de Biserică a atâtor credincioşi. Biserica lui Francisc este în linie cu Conciliul al II-lea din Vatican, singura cale pentru a redeveni „populară”.

Unele ţări latinoamericane, a spus Papa în cursul audienţei acordate lui IILA unde dumneavoastră eraţi prezent, „trec prin moment dificile la nivel politic, social şi economic”: care este evaluarea dumneavoastră a rolului pe care în această perioadă pot să-l aibă Papa şi diplomaţia Sfântului Scaun în scenarii cum ar fi Venezuela, Brazilia, Columbia?

În Columbia stimulentul lui Francisc a fost decisiv în faza finală a acordurilor care înaintau înainte de începerea pontificatului său. În Venezuela – adevăratul spin care provoacă durere Papei în acest moment – Francisc a pus o personalitate de mare însemnătate, cardinalul Pietro Parolin, fost nunţiu apostolic la Caracas şi astăzi secretar de stat al Vaticanului, pentru a încerca să-i facă să se aşeze la o masă guvernul şi opoziţia în aşa fel încât să găsească o convieţuire paşnică până la alegerile prezidențiale din 2018. Din păcate, această propunere de mediere n-a fost acceptată de ambele părţi pentru că ar însemna să se recunoască reciproc. Dar care este alternativa pentru Venezuela tulburată de criza economică şi socială? Din păcate războiul civil. Sperăm ca apelul lui Francisc să găsească urechi atente în săptămânile următoare. Cu privire la Brazilia nu-mi reiese o interesare directă a Vaticanului, dar nu se poate tăgădui că este în gândul Papei, dat fiind că este vorba despre ţara cu cei mai mulţi catolici din lume.

 De Iacopo Scaramuzzi

(După Vatican Insider, 5 iulie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.