Categorii

130 de ani de la înfiinţarea Seminarului din Iaşi

1După ce, la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor, s-au cristalizat primele forme de organizare teritorială a catolicilor din Moldova, apar şi primele încercări de organizare a unui seminar pentru tineri indigeni: în anul 1591, s-a dorit înfiinţarea unui seminar pentru clerul indigen la Cotnari; în anul 1632, preotul Paul Bonnici propunea deschiderea unui seminar la Suceava; la 6 noiembrie 1642, în cadrul Sinodului de la Cotnari s-a elaborat un plan pentru înfiinţarea unui seminar la Iaşi; în anul 1752, episcopul Raimund Stanislau Jezierski a cerut aprobarea papei Benedict al XIV-lea pentru deschiderea unui seminar destinat tinerilor moldoveni; în anul 1845, episcopul Paul Sardi reuşeşte să deschidă Micul Seminar pentru seminariştii indigeni la Iaşi; în octombrie 1858, sub influenţa episcopului Anton de Stefano, programul Partidului Unionist prevedea organizarea clerului catolic cu toate instituţiile necesare; la 14 august 1860, ministrul Mihail Kogălniceanu aducea la cunoştinţa Misiunii Catolice din Moldova dorinţa guvernului ca să se înfiinţeze un seminar catolic în satul Săbăoani; la 16 octombrie 1864, apare în Monitorul oficial decretul domnesc semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru înfiinţarea unui seminar în România de peste Milcov, iar la 20 octombrie acelaşi an este publicat Regulamentul Seminarului Catolicu din România de preste Milcov; la 18 aprilie 1880, i se recomandă episcopului Fidelis Dehm ca sediul viitorului seminar să fie la Roman etc. Toate aceste iniţiative nu au fost de lungă durată; ele au fost doar la nivel teoretic sau, atunci când începeau să se concretizeze, din lipsa unui personal calificat sau din lipsa bunurilor materiale, nu puteau fi durabile.

La 16 septembrie 1881, papa Leon al XIII-lea l-a numit episcop titular de Mosynopolis şi vizitator apostolic al Moldovei pe Nicolae-Iosif Camilli, care, la 10 august 1883, a prezentat Congregaţiei De Propaganda Fide proiectul de reformă privind o mai bună pastoraţie în Missio Moldavica, insistând pentru deschiderea unui seminar pentru clerici indigeni. Având toată încrederea în soluţionarea cererii sale din partea Congregaţiei De Propaganda Fide, episcopul Camilli a dus tratative cu părinţii iezuiţi din Polonia, cu care s-a ajuns la un consens, iar în ziua de 1 august 1885 s-a încheiat un Pactum. Peste câteva zile, la 13 august, episcopul Camilli a fost asigurat de cardinalul Giovanni Simeoni de posibilitatea deschiderii Seminarului diecezan la Iaşi. Având sprijinul a patru iezuiţi şi aprobarea Congregaţiei De Propaganda Fide, la 29 septembrie 1886, sub auspiciile Celui Preaînalt şi a şefului miliţiilor cereşti: arhanghelul Mihail, episcopul Camilli declară deschis Seminarul Catolic al Episcopiei de Iaşi. Primul an şcolar a început cu trei elevi, după care au fost primiţi încă şase, director fiind numit pr. Francisc-Xaveriu Habeni.

Din cauza lipsei fondurilor necesare construirii unui edificiu propriu, seminarul a fost deschis în clădirea folosită şi de episcopul Sardi, clădire restaurată şi dată în folosinţă la 10 octombrie 1886, în ziua sfântului Francisc Borgia, când s-a celebrat o sfântă Liturghie solemnă şi au mulţumit împreună Domnului pentru marele dar pe care l-a făcut Bisericii din Moldova.

Seminarul Catolic din Iaşi. Note de istorie

Vorbind despre Seminarul Catolic din Iaşi se pot distinge două complexe: clădirile de lângă sediul Episcopiei de Iaşi şi clădirile din Copou.

Despre clădirea de lângă palatul episcopal se cunoaşte faptul că servea ca „ospiciu pentru misionarii franciscani noi” şi în ea a funcţionat cea mai veche şcoală populară din Iaşi, după cum menţionează relaţia din 1817 a prefectului Misiunii din Moldova. Trebuie subliniat că în această clădire a funcţionat timp de doi ani micul seminar pentru seminariştii indigeni, deschis de ep. Paul Sardi în 1845, şi a fost aleasă, în 1860, de Ministeriul Cultelor şi al Instrucţiunei Publice din Moldova ca sediu pentru „seminarul de peste Milcov„. Întrucât aceste iniţiative au eşuat, clădirea menţionată mai sus a fost restaurată şi dată în folosinţă la 10 octombrie 1886 ca sediu pentru Seminarium Catholicum Diocesis Iassiensis, deschis de ep. Nicolae Iosif Camilli la 29 septembrie acelaşi an. În acea zi, comemorarea sfântului Francisc Borgia, s-a celebrat o Liturghie solemnă la care s-a mulţumit Domnului pentru „marele dar pe care l-a făcut Bisericii din tânăra Dieceză de Iaşi„. În acest complex au funcţionat Şcoala de Cantori şi Academia Teologică până în 1907, dar şi în perioadele 1918-1929, 1945-1948, 1990-1993, datorită „închirierii”, deteriorării sau insuficienţei edificiului de pe Copou. În urma cutremurului din 1977 şi a construirii noii clădiri de pe Copou, în 1983 o parte din clădirile de lângă catedrală au fost demolate, iar o altă parte după 1993 din cauza lucrărilor de la noua catedrală.

După venirea la conducerea diecezei a ep. Dominic Jaquet (10 martie 1895) s-a pus problema ridicării unui edificiu pentru Institutul „Cipariu”, iniţiativă ce a demarat în 1901. Clădirea a fost amplasată pe locul unui cimitir catolic abandonat, în care se afla o biserică în ruină, dar nu lipsită de interes din apropierea parcului Copou. Odată cu plecarea ep. Jaquet, Institutul „Cipariu” s-a desfiinţat, iar edificiul de pe Copou a fost destinat Seminarului Teologic Catolic întrucât clădirea era ridicată în cea mai frumoasă şi sănătoasă poziţie. După adaptările necesare, seminarul s-a instalat în localul din dealul Copoului la 18 iunie 1907. În decursul anilor, prima clădire a seminarului de pe Copou a fost închiriată sau ocupată abuziv de Crucea Roşie Română (1916-1918), Ministerul de Război (1918-1919), Universitatea „Al.I. Cuza” (1920-1929), Şcoala Profesională Metalurgică şi Facultatea de Medicină (1948-1956). Din cauza acestor „înstrăinări”, a războaielor şi a cutremurelor, complexul de pe Copou a suferit numeroase deteriorări, fapt pentru care în anii 1918, 1929, 1937, 1940, 1945-1948, 1956, 1965 şi 1968 s-au făcut reparaţii importante.

Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea, care trebuia demolată şi refăcută. În această situaţie, după numeroase intervenţii, autorităţile comuniste au aprobat refacerea şi mărirea localului. Revenind în ţară, în octombrie 1979, părintelui Eduard Ferenţ i se încredinţează conducerea seminarului şi dificila muncă de a termina moderna clădire a seminarului, fapt consemnat în 1984.

După 1990, fiind admişi mai mulţi seminarişti, spaţiul din această clădire a devenit insuficient şi s-a proiectat extinderea complexului. Impulsionaţi de ep. Petru Gherghel şi având rectori devotaţi acestei munci (ep. Aurel Percă şi pr. Alois Bulai), în toamna anului 1990 au început lucrările la una din aripile laterale ale corpului principal (D2), în 1992 la cealaltă aripă (D1), iar din 1995 la corpul de legătură D1-D2, fapt ce a impus demolarea totală a clădirii episcopului Jaquet.

În anul 2000, după 114 ani de la înfiinţarea Seminarului Catolic din Iaşi, efortul atâtor generaţii de preoţi, specialişti şi muncitori a fost încununat cu o sărbătoare deosebită: consacrarea altarului capelei şi sfinţirea întregului complex al Institutului.

Pr. Alois Moraru

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.